* * *
Aș vrea să știu de ce iubesc
cum fac mereu să nu mă pierd
de ce din lacrimi rugi eu făuresc
și clipele tristeții ajung ca să le șterg.
Aș vrea să știu de ce mi-e dat penelul
cu care recompun iubirea din nimic
și cum adun la piept cu drag poemul
în nopțile târzii când Ceru-i mult prea mic.
Aș vrea să știu de ce zâmbesc mereu
deși poate în suflet mi-e furtună
cum reușesc din cerșetor să fiu un zeu
când ale tale brațe mă cuprind pe Lună.
Aș vrea să știu de ce mi te iubesc
ca pe o icoană ascunsă în biserici
de ce mereu mi se pare prea firesc
să ne iubim ca niște lupi sălbatici.
Aș vrea să știu de ce tu m-ai ales
să-ți fiu toiagul când viața te dărâmă
de ce sunt eu femeia și gândul ne-înțeles
de ce tu mă iubești, de ce îți sunt o Zână?
Aș vrea să știu și poate nu aș vrea
de ce îți sunt blestemul iubirii tremurânde
sunt doar Femeia ce stă în dreapta ta
iar Tu îmi ești poemul nopților prea blânde.
Aș vrea să știu și poate nu aș vrea
sunt doar copila cu gânduri prea rebele
și totuși de ce te port în tâmpla mea
de când te-am cunoscut în nopțile cu stele?
* * *
Împleteam stele sub clar de Lună,
întrebându-l pe Dumnezeu
în care parte a pieptului
m-a așezat în ziua când te-am cunoscut.
A zâmbit,
la fel cum îmi zâmbești tu,
spunându-mi:
„Tu îi ești bătaia inimii din tâmple, zuză mică!
Nu mai întreba ce îi ești,
doar iubește-l așa cum știi,
stângaci, nebunește, cu toată ființa ta”.
Și acum împletesc stele,
parcă mai multe
și mai frumoase,
ascultând
acel zâmbet
care mi-a înviat inima.
* * *
Între două respirații
își face loc suflul buzelor tale
peste pielea-mi tremurândă.
Să fii oare călăul sau olarul
plămânilor mei?
Să nu mai am scăpare
din mâinile tale
decât dacă cedez
în fața ta
de fiecare dată când mă dorești
ca un lup?
Sunt o nepământeană, iubite
din cauza ta
și singura-mi scăpare
este să te iubesc nefiresc
ireal și cu toată ființa mea.
Și când te gândești că
Iarna
are iz de tine pe buze…
