ÎN LUMINA FEROCE

Poate timpul care nu mai e

în alte camere din apropierea nimicului,

în aspre frunzișuri ale limbajului, când se aude

ploaia strivind intimitatea erorii, supunerea

într-o primăvară a deziluziilor fierbinți,

vino și urcă în neputința celui ce pleacă,

ziua impudică îmbătrânește în gura amanților fericiți,

nori și silabe în proiecții fără cuvânt

și limita aurie ca o rană călătorind spre tine,

aici e răspunsul și marginea nu mai vorbește,

marginea își consumă vocația,

doar tu,

doar tu în lumina feroce,

intraductibilă.

VOCILE INOCENTE

Lucrurile se dispensează

de imaginea ta, o plăcere indiferentă

în interstițiile unor fapte fără mesaj,

limita își revendică un cod indecent,

o mișcare în metafizica obscurității de ieri,

dar cine îți aduce bestia la picioare,

cine îmblânzește ferocitățile albastre,

cândva știai liniștea și semnul,

cândva cultivai vocile inocente

într-o duminică a oglinzilor sacrificate.

CÂND EA VA VENI

Vom vorbi

în depărtări care nu se văd, obsesii și

sărbători în timpurile de atunci, când

se aud chipurile fericite în seninătatea răspunsului,

căutând întâmplări sub pielea fiarei solitare,

amiezile fără șansă și silabele oarbe,

totuna vor fi

când ea va veni.

VOM POVESTI

Vino,

în inimi se-ntoarce visând,

sunt drumuri arse și splendori înspăimântate,

prin orașe trec armuri de îngeri,

vom povesti despre saltul semnificației

peste chipurile care tac.

MESAGERUL OBSCUR

Timpurile aspre cad în rutină,

se aud drumurile în duminicile fără

stăpân, dogma întunecată palpitând în

camerele din care ai plecat, o sete

violentă printre petale incendiate, vei vorbi

despre adevărurile ascunse în limbajul

care trădează, despre ferestrele care agresează

sorgintea acestei sărbători, fii blând

cu toate întâmplările tale, cu pasul

orbului de lângă tine, cineva va veni

iubind cele ce trec și vei spune: iată,

acesta este mesagerul obscur.

DECLIC

Cine mai știe cum aleargă dealurile

sub un cer amorf.

Am umplut paharele și am tăcut.

Dincolo se pregătea un giulgiu sau o paloare nevindecată.

„Dacă vrei, ia această întâmplare

și  învelește-o în batistă, ca pe un copil

cu gene lungi de iarnă.”

Șoapta era de acolo, eu însumi

număram gesturile unor zei infideli.

Cine mai știe cum aleargă dealurile

sub un cer amorf.

Un declic al orbirii din noi,

de care încă suntem vinovați.

NIMENI NU NE SPUNE

Uneori

mai facem câte un ocol

ca să evităm ceva

și nimeni nu ne spune ce

doar mâna ta se oprește mai des

deasupra lucrurilor obosite

un fluture în impas

o narcoză pe timp de noapte

cine mai știe

câte lacăte rătăcesc prin ninsoare

unde e drumul lor

unde e privilegiul

caselor care nu mai așteaptă

VOCILE ȘI FOCUL

Doar cântecul urcând prin marile dezastre

sub pielea ta auspicii de necontestat

dă-mi drumul în iminența acestei splendori

lasă-mi mâinile să doarmă pe praguri indecise

un cuvânt prematur ne călăuzește pe amândoi

acum când pasărea atinge auzul slugarnic

(în genunchi în genunchi, distanțele scurmă-n pereți

se aude o piatră desfoliindu-și sânii în ploaie)

iertarea toarnă argint în oasele celor ce pleacă

vocile rănesc focul vocile nu mai ajung acasă

CINEVA CADE

Pe dealurile acelea vin păsările

vin animalele tale blânde

(un refugiu din calea celor ce pierd)

cineva cade și se face tăcere

nu mai caut legile care mă salvează

voi învăța să număr silabele unui trecut prosper

dincolo e un coridor cu mere roșii

dincolo e sunetul din care se adapă singurătatea

frigul răstoarnă pereții

memoria trece

cu ultima stea