(fragment)
Iahtul luxos de la capătul pontonului a plecat, făcând loc unui vaporaș venit cu turiști de la Split. Cu un drapel bleg cu tigvă și două ciolane încrucișate pe fond negru în vârful arboradei sofisticate, cu trei catarge ornamentale, fără pânze – înlocuite cu ghirlande din stegulețe festive triunghiulare și multicolore -, vasul pare o replică kitschoasă, cu motor, a unui galion al epocii clasice a marilor descoperiri geografice. În locul lui Columb se află un pirat modern și plictisit cu un ochi peticit pe sub ochelarii Ray Ban, o cizmă ce imită un butuc de lemn, o mânușă cu un cârlig de plastic argintiu, iar în locul proscrișilor marinari sunt pensionari supraponderali din lumea civilizată, în adidași și pantaloni scurți, care, pentru cincizeci de euro, vizitează trei insule și mănâncă la bord un prânz cu pește pe muzica lui Tomislav Bralic. Corabia miniaturală trece milimetric printre iahturile ancorate în golf și andochează direct din drift, fără să încetinească prea mult, aș jura că versiunea croată a lui Blackbeard. s-a născut la timona. Valurile create de intrarea intempestivă a piraților fac iahturile să pară niște bărcuțe de hârtie, catargele se balansează haotic – aproape se ating -, iar noi ne udăm ciorapii după ce luăm ceva apă la bordul bărcii gonflabile.
În fine, pământ ferm sub picioare. Suntem atât de fericiți de parcă am fi traversat Pacificul. Ne pierdem prin grupul de turiști veniți cu mica corabie și ne minunăm la fel ca ei de biotopul diferit de cel de pe continent: flori multicolore, cactuși, ficuși cu dimensiuni impresionante și omniprezentele mâțe mediteraneene tolănite pe scări, pe mese, pe mijlocul drumului, cu burțile pline de resturi de pește, înghițite pe nemestecate, nu sclifosite ca Mimi a mea de la Timișoara, căreia, când am încercat odată să-i dau pește, i-a venit să vomite și a dat cu lăbuța pe gresia bucătăriei ca atunci când își îngroapă excrementele.
Odată cu invazia teutonă – majoritatea turiștilor debarcați fiind de limbă germană -, localnicii, până atunci vegetând lângă halbele de bere, se ridică intempestiv și, ca la un semnal, încep să joace petanca – posibil o altă versiune locală a jocului cu bile – fiind plătiți probabil de agențiile de turism pentru a da mai mult farmec locului. Pensionarii germani, suedezi și australieni sunt îndemnați să arunce bilele grele metalice în glodul insulei croate, apoi își fac poze împreună cu localnicii.
Cu greu găsim o masă liberă la taverna din piatră naturală cu viță de vie ce se cațără pe pergola de lemn, plină ochi de corpuri bronzate, clinchete de pahare, hohote sănătoase nordice și cocktailuri sofisticate, decorată cu totemuri mediteraneene și odgoane marinărești. La masa de lângă noi, un grup de sailors austrieci, costumați identic – parcă și chipurile le seamănă -, face un live pe o pagină de socializare, cântând Yo no soy marinero, cu accent german. Restul terasei este ocupat de o populație pitorească formată din hedoniști ai mării din toată lumea și pensionari occidentali – ce arată cu douăzeci de ani mai tineri decât ai noștri, de parcă nimic nu i-a atins din turbulențele vremurilor -, nomazi marini ce întreaga vară brăzdează Mediterana în lung și-n lat, apoi lasă bărcile – preferabil într-un port ieftin din Tunisia – și zboară la colibele lor din Michigan sau Bavaria, unde petrec iarna în jurul șemineului. În primăvara următoare o iau de la capăt. Mulți se cunosc între ei, se întâlnesc ba în Split, ba în Santorini, ba în Malta și povestesc cu gurile pline cum au traversat oceanul, cum au fost atacați de orci în strâmtoarea Gibraltar, de viespi într-un golf din Thasos sau cât de frumoase sunt porturile din Sardinia.
Chelnerițele sunt costumate în table de șah cu pătrate albe și roșii, cu numere pe spate și poartă nume de fotbaliști ai naționalei de fotbal: Perišić, Brozović, Rakitić etc.
– Nesto kratko? ne întreabă domnișoara Modric, cu numărul 10 pe spate.
– Aduceți ce aveți mai tare de băut? Și meniul, vă rog!
Zâmbește cu subînțeles și îl strigă pe taică-su, pe care îl vedem coborând după un minut de la etaj, în pijamale, cu o sticlă în mână. Taverna pare o afacere de familie – în bucătărie trebăluiesc frați, soți, soții, copii, bunici.
– Răchia este din parte casei. E făcută de tatăl meu. Cea mai bună din întreaga Dalmație, surâde fata, anticipând satisfacția noastră.
– Dobro! ne fandosim noi în limba croată.
Iau foc de la primul pahar. Transparent ca apa de izvor, simt lichidul cu arome de rozmarin și nuci cum se scurge pe gât și îmi arde toate măruntaiele. Iar în următoarea secundă, ca un drog, mă relaxează complet.
Meniul este populat în proporție de nouăzeci la sută cu pește și nelipsitele fructe de mare – un blestem. Mi se face rău numai când citesc denumirile. Slavă Domnului, au și șnițele cu cartofi prăjiți.
Deși este delicioasă, mâncarea ne rămâne în gât când auzim, fără să vrem, discuția de la masa alăturată: azi alți tâmpiți (bănuiesc că așa se traduce buttheads) au lovit podul Zdrelac. Ar trebui să nu mai dea bărci la neghiobi (îndulcesc un pic cuvântul morons). Înghițim în sec, ne facem că plouă și continuăm să mâncăm fără prea mult entuziasm.
– Bro, ai uitat? îi trag lui Virgil, pe sub masă, un picior în tibie. Marinarul trebuie să fie mereu atent la mediul înconjurător. Atenție maximă la pupa-tribord!
Pălărie albă cu boruri largi – de sub care se scurge un păr magnific negru – legată cu o panglică bleumarin luxuriantă și jucăușă, fluturând în bătaia vântului, pantaloni scurți de blugi, deșirați pe crac, un top minuscul tricotat – stil hippie – cu ochiurile îndeajuns de mici cât să nu distingi sfârcurile, dar suficient de largi pentru a le intui -, pare o răsfățată a sorţii. Ochii nu-i văd, fiind ascunși după ochelarii cu lentile mari, închise la culoare. O turistă singură. Studiază o hartă și are pe masă o pinacolada cu umbreluță turcoaz. N-am cum să nu o observ, chiar dacă se află la câteva mese mai încolo. La final trage scobitoarea din pahar, iar cireșele i se opresc între buzele pline, cărnoase, de italiancă, ușor crăpate de soare, dar apetisante – cu puțin balsam de buze ar redeveni catifelate -, ce decorează gura mare și generoasă. Totuși, tenul este suspect de deschis pentru cineva care se află pe o insulă, are doar un ușor subton sănătos mediteraneean, fără a aduce a paloare. Vizualizez fascinat întreg demersul extragerii cireșelor de pe scobitoare ca într-un film derulat cu încetinitorul.
– Ah, ce dai mă așa de tare? Da, am văzut-o. Ce vrei? Să mă holbez la ea ca tine?
