Se oprise în mijlocul frazei. Realizase că fusese ascultat nu doar din curtoazie, ci cu un nedisimulat interes. Iradiind de înţelegere, bătrânul profesor îşi scosese ochelarii şi-şi ferca rădăcina nasului, aşteptându-l să continue. Asta îl contrarie, dar se exterioriză doar printr-un gest a lehamite şi, încăpăţânându-se să tacă, se aplecă să se încalţe şi se concentră să-şi facă fundele la şireturi cât mai simetrice. Încetă numai când îşi zări cu coada ochiului dascălul zâmbind larg. Atunci se ridică şi aşteptă docil ca celălalt să-l apostrofeze: “Bine, fie cum vrei. Eşti tânăr, dar ştii – o să-ţi treacă”.

Dorina o chema şi pe mama lui Constantin şi când a întâlnit-o prima oară, s-a minunat de-a dreptul  ce bine semăna cu fotografia din care-o ştia şi care fusese făcută cu mai mult de zece ani în urmă. Fotografia era singurul lucru care rămăsese la el în timp ce Constantin era plecat să-şi termine studiile dacă tot prinsese o bursă, parcă din cauză că-i scăpase din buzunar la împachetare – şi dacă din alt motiv, nu mai conta oricum, îi fusese de folos. Dar toate astea urmau să se petreacă mai târziu, mult după ce cealaltă Dorina se mutase împreunnă cu ei şi devenise pe nesimţite (cu nesimţire, va gândi atunci) din prietena lui Constantin, prietena lui. Puţin mai înainte fusese întâmplarea cu cartea de vizită a lui Paradameşteanu: o găsise lângă un chioşc de ziare, a cărei vânzătoare se chinuia să citească fără să iasă din cabină: “Para… parada… eşti bun ‘mneata să-mi zici ce paradă e aia de care scrie acolo?” Ridicase dreptunghiul de carton şi reîntâlnirea cu numele abundent îl frapase atât de mult, încât vânzătoarea de ziare protestase ca jefuită: “Da’ ce-o ţii atâta, o fi vreun loz sau o invitaţie gratis?”. Şi când i-o arătă, întorsese capul în altă parte, ca jenată de gunoiul pe care i-l vâra oareşcine sub nas, uitând să-i mai ceară bani cumpărătorului care urmase.

Cartea de vizită avea o anume vechime, dacă nu de altceva, măcar pentru anunţa, cu morbul altor generaţii, că Paradameşteanu era artist popular: “Dansuri de societate şi cursuri de stenodactilografie sâmbătă – duminică”, la o adresă din care se mai putea citi numărul şi preţioasa indicaţie “vis-a-vis de coperativă”. La birou, tehnicianul care-i instala acum un calculator nou îl luă peste picior – adică, dacă merită să lase pe mâna lui frumuseţea de echipament când el abia acum lua lecţi de bătut la maşină – dar femeia de serviciu parcă-şi aducea aminte de ceva: “Eu nu ştiu dacă ăsta nu-i Parademestyi ăla care-a făcut închisoare pentru spionaj, săracu’. Sigur nu l-au mai lăsat să lucreze la primărie şi şi-a câştigat şi el pâinea cumva”. De aici, îi fu uşor să facă legătura cu informaţia dintr-un articol citit nu demult că pe lângă clădirea fostei primării funcţionase o cooperativă de încălţăminte ce avea şi camere de închiriat pentru funcţionarii publici şi cine se mai nimerea. Tocmai la timp, pentru că la etajul de sub apartamentul lor se redeschisese barul acela cu cafea bună, unde Dorina îşi făcea de lucru jucându-se de-a chelneriţa ca să-i ţină loc de flirturi. Îi povestise şi ei de obsesia lui cu cartea de vizită şi personajul legat de ea, iar fata chiar îl încurajase: “Ai pitici romantici pe creier, să nu mai zici că nu. De ce nu-ţi faci vreme odată să treci pe strada aia?”. Ceea ce şi făcuse, după mai puţin de-o lună, când ceea ce era de văzut acolo nu-i spunea nimic – dar asta probabil şi pentru că lucrurile nu mai mergeau bine între el şi Dorina, de data asta nu şi-o mai dorea el şi întoarcerea spre Constantin chiar ar fi simplificat totul dacă acesta n-ar fi devenit între timp principialist şi gata să se jertfească pe altarul prieteniei: “Mă-nţelegi, nu? Acum ar fi fost altceva, când a trecut la tine a fost chiar onorant că mi-ai validat gusturile” îi explicase apoi prietenul la toate, având grijă să nu rămână niciunul din ei cu paharul gol.

Tot Constantin avea să-l şi aducă pe altă pistă în plimbarea de consolare din seara următoare, după ce ajunseseră să vorbească despre Paradameşteanu şi potriveala cu numele din căsătoria mai veche a mamei Dorina. “Şi-acum nu-ţi mai par Adameşteanu?” se maimuţări băiatul în oglinda retrovizoare a unui autoturism pe care trebuiră să-l ocolească, înainte de a-i sugera să dea un telefon la serviciul de urbanism al primăriei, să vadă dacă mai ştie cineva de vreun arhitect cu nume bleg. “Nici nu ştii ce mă enerva tâmpitul ăla cu tertipurile lui de a-mi da de înţeles că vrea să-şi ia rolul de tată în serios” se dezlegase Constantin de o amintire râcâitoare. Dezlegarea dură însă numai până în staţia de autobuz, o oprire plasată absolut aiurea lângă gardul de lemn al unei case rămasă cine ştie cum în picioare un secol după înghiţirea satului care va fi fost înainte, în metropola grăbită să-l uite. De dincolo de gard, o bătrână căreia şalul negru înfăşurat în jurul capului îi dădea un nefiresc aer oriental îşi puse mâna streaşină la ochi şi, privind-i mai bine, se ridică spre ei – pentru ca, ajunsă la gard, să i se adreseze dusă lui Constantin: “Adame, măi Adam, băiatule… Adam, Adam, este anu’ de când nu mai ştiu nimic de tine”. Spre deosebire de el, Constantin o privea cu o iritare stăpânită, lăsând-o totuşi să-i mângâie de peste gard părul. Îi trecu atunci prin minte că trebuie să memoreze cât mai bine locurile şi măcar faţa liniştită a bătrânei, dacă nu şi privirea ei reflectând – nu se îndoia – cu totul alt spaţiu împrejur. Se strădui s-o facă cât mai riguros şi avea să-şi dea seama mai târziu că reuşise pe deplin, dar în minutele acelea reuşi să piardă sensul cotidian, încât îl urmă fără să se întrebe de ce pe Constantin când acesta urcase în autobuzul oprit în staţie. Două opriri mai încolo, îi şopti amuzat celuilalt că da, acum pare într-adevăr Adameşteanu. “Habar n-am de unde mă cunoaşte baba” răspunse Constantin neglisând la amuzamentul său. “Păi te-a confundat femeia, nu?” “Da’ de unde, n-ai văzut că ştia că mă mai cheamă şi Adam?”. “De când?” continuă să zâmbească el, ca să primească un fel de răspuns de la călătoarea din faţa lor, întoarsă cu spatele: “Nu ştiu eu, nu eram atentă”. Coborâră la prima staţie şi se despărţiră, pentru că el voia să se întoarcă acasă cu metroul, iar Constantin îi declarase fără convingere că ştia o discotecă prin apropiere.

Cu foarte multă vreme în urmă, când avea anii lui Constantin sau şi mai puţin de-atât, simţise în aer aceeaşi briză ca la întâlnirea cu bătrâna lui Adam: se întâmplase să traverseze o arătură dintre două cartiere de blocuri din alt oraş, pentru a vizita o fată cu care se imaginase prieten şi n-a fost să fie, iar vântul îi umpluse părul de păpădii şi atât a fost complimentul din partea fetei. Dar briza era întru totul aceeaşi şi-i stimulase cumplit dorinţa. Ieşi din staţia de metrou sperând din senin că Dorina va trece pe la el.