Cuvinte-cheie: revistă, Anghel Dumbrăveanu, poezie, diplomaţie literară, „himerogonie”, om-punte.
În vacarmul postdecembrist, odată cu explozia presei, printre atâtea iniţiative timişorene, „fructificând” statutul de oraş-erou, detonator al Revoluţiei din 1989, se cuvine menţionată o experienţă revuistică mai puţin cunoscută. Ea se leagă de numele lui Anghel Dumbrăveanu, un scriitor emblematic pentru spaţiul banatic, secretar al Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor, care, prin diplomaţie şi generozitate, s- a dovedit un veritabil om-punte.
Poet, prozator şi traducător, Anghel Dumbrăveanu (1933-2013) debuta cu versuri în Scrisul bănăţean (1952), după ce, ca gimnazist, încercase o tentativă revuistică, rămasă în manuscris. În 1953 se angajează ca redactor la Scrisul bănăţean, devenită, ulterior, Orizont, unde va rămâne până în 1990 (ca secretar general de redacţie şi redactor-şef adjunct). Este şi secretar al Asociaţiei scriitorilor din Timişoara (1969-1990) şi membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România (1972-1990). Între 1990 şi 1994 editează revista Meridianul Timişoara (ca redactor şef), funcţionează câţiva ani ca director în Ministerul Culturii şi se ocupă (din 1996, ca redactor-şef) de revista Rostirea românească, dispărută şi ea după câţiva ani.
Primul număr al săptămânalului Meridianul Timişoara, ca iniţiativă a poetului ostracizat, eliminat din redacţia Orizont-ului, apărea la 20 aprilie 1990, fiind tipărit la Bucureşti (Palatul Universul), adunând un comitet restrâns: Marian Drumur (secretar general de redacţie), Adrian Dinu Rachieru, Aurel Gheorghe Ardeleanu şi Ildiko Gaboş. În Cuvântul de început, conceput ca articol-program, se anunţa directiva noii publicaţii, doritoare a-şi face loc „spre inima cititorului”, încurajând explozia tinerelor talente. Noua revistă se ivea într-un context tulbure, în plin vacarm postdecembrist; explozia presei din acei ani oglindea democraţia noastră născândă, „isterică”, convulsiile momentului, ebrietatea libertăţii şi, desigur, politizarea feroce care cuprinseseră România. În acel context încrâncenat, polarizat, Meridianul Timişoara se dorea, paradoxal, o iniţiativă culturală, străină de pulsiunile vindicative, devenind chiar, ca „verticală a sufletului românesc”, o revistă de opinie, literatură, artă şi cultură. Evident, editorialele, îndeosebi, luau – inevitabil – pulsul acelor ani febrili, de răsfăţ mediatic, cu interminabile cozi la ziare, încurajând proiecte himerice, de scurtă respiraţie (cum s-a dovedit în numeroase cazuri).
Totuşi, revista, în pofida vitregiilor, a rezistat patru ani, ultimul număr apărând în martie (nr. 2-3/1994) şi nu în ianuarie, cum e consemnat în DGLR, în rezumatul (corect, altfel) propus de Ileana Ciocârlie (Ciocârlie 2004, p. 317). Semnalăm că publicaţia, răsărită în acei ani care, triumfalist, anunţau că totul părea posibil, s-a bucurat de semnătura unor nume prestigioase. Chiar în numărul prim, de pildă, era găzduit „un interviu” cu Vladimir Ilici Lenin, „provocat” de Milorad Benţe (nimeni altul decât Dumitru Radu Popescu, ascuns sub pseudonim o vreme, un colaborator statornic). Îndeosebi, amicii poetului (nu puţini!) nu ezită a-i încredinţa texte (Şt. Aug. Doinaş, P. Stoica, Radu Theodoru, Horia Zilieru, M. Sântimbreanu, Ion Budescu ş.a.), alături de numeroase inedite (mai ales Nichita Stănescu, Al. Philippide, L. Dimov, Radu Gyr, Ion Caraion, Ben Corlaciu), păstrate grijuliu în sertarele poetului, din vremuri „orizontiste”, bănuim. Încât anunţata deschidere, promovând nume noi, se lasă încă aşteptată. Începând cu numărul trei, colectivul se lărgeşte, fiind cooptaţi P. Stoica, Radu Theodoru, Mircea Tomuş şi G.I. Tohăneanu, cu gustata sa rubrică Povestea vorbei. Lângă articolele de atitudine şi anchete („starea” oraşului-martir, alegerile de la Uniunea Scriitorilor, Literatura, încotro?, Disidenţă şi Rezistenţă etc.), cronica literară (semnată de A.D. Rachieru, devenit redactor-şef adjunct), numeroasele traduceri, sub genericul Universalia, bogata eseistică (prin D. R. Popescu şi Mircea Tomuş), spectacolul artelor, rubrica de sport (cu Miroslav Giuchici la timonă) au asigurat prestigiu publicaţiei. Odată cu nr. 4/1993, colegiul redacţional include şi alte nume: L. Cerneţ, E. Dorcescu, Deliu Petroiu, Al. Balaci şi Crişu Dascălu, ultimul semnând un editorial de ecou despre aromâni (Kurzii Europei). Traducerile se înmulţesc, contributori principali fiind Viorica Bălteanu (italiană) şi Neboişa Popovici (sârbă), se publică masiv poezie, sfidând trend-ul epocii, cunoscând o feroce politizare. Dar „aventura”, previzibil, se încheie odată cu nr. 2-3(55-56)/1994, Meridianul Timişoara rămânând, aşa cum şi-a propus, „o verticală a sufletului românesc”.
Negreşit, această iniţiativă culturală nu poate fi despărţită de numele lui Anghel Dumbrăveanu, reprezentant de seamă al spaţiului banatic, chiar dacă N. Manolescu, în controversata sa Istorie critică, îl ignoră, ca şi Alex Ştefănescu, dealtminteri, pomenindu-l doar pentru a ne anunţa că, în 1961, poetul îşi face „apariţia” cu placheta Fluviile visează oceanul. Încât un rezumativ profil liric ni se pare necesar, reluând şi aprecieri mai vechi (Rachieru, 2014).
Anghel Dumbrăveanu propunea, cu tenacitate tematică, cum repetat s-a observat, o lirică de elegantă caligrafie, invadată de sărbătoresc, atentă la ceremonial, descoperind duminicalul în cotidian. Poetul oficia cu orgoliul apartenenţei la o gintă nobilă (supărăcioasă, cum prea bine se ştie). Or, aleasa investitură impunea poza. Dar acest maestru de ceremonii, cu chip de efeb, rătăcea în ţinuturi himerice, purtat de puterea visătoriei. Descoperim aici o pornire narcisiacă; poetul, cultivând politeţea onctuoasă şi curtenia gestului, avea nevoie de auditoriu. El ocheşte fugitiv oglinda, se autocontemplă, preocupat de solemnitatea ce drapează grija stilistică. Descins din ordinul cavalerilor, Anghel Dumbrăveanu dezvoltă un romantism de interior, curgând maiestuos, fără rupturi spectaculoase; guvernat, adică, de ceremonial, dar dezbrăcat – prin esenţializare şi stilizare – de podoabele unui gust baroc, cheltuindu-se în spaţiul ilimitărilor poeziei şi încercat – fără a se trăda – de bucuriile şi durerile scrisului. A fi înseamnă a fi poet, a trăi întru poezie. Cordialitatea şi protocolul, diplomaţia literară şi boema însoţesc accesul în acest univers liric, de preţiozitate metaforică şi vădită afectare calofilă, la începuturi.
Desigur, un alt Anghel Dumbrăveanu oferă ultimele volume. Poetul îşi păstrează repertoriul tematic, dar câştigă în gravitate. Reveria de altădată, colorând un decor erotic, devine introspecţie; claustrarea nu e disperată, deşi îndoiala şi ezitarea îşi fac lor „între pereţii toamnei”. Spaţiul liric se restrânge la dimensiuni domestice, solitudinea şi tristeţea nu macerează tandreţea. Poetul nu e bântuit de angoase dizolvante, fereşte poezia sa de acizii depresiei. Metamorfozele sensibilităţii invocă târziul şi departele; „e nefiresc de târziu” – va spune poetul, râvnind către / spre un ţinut fabulos, unde veghează, ca într-un scenariu arhetipal, „umbra zeiţei”, dezvoltând o himerogonie (Crişu Dascălu, 1978).
Imaginarul lui Anghel Dumbrăveanu, îndatorat unor obsesii tematice, populat cu motive recurente (visul, drumul, marea, Femeia – „o amforă de cântece”) a îmbrăţişat linia evazionistă (poetul fiind captiv în Iluzoria), sub prestigiul modelului baconskyan. Dealtminteri, ca apropiat al revistei Steaua a cultivat limbajul „înalt”, de origine simbolistă, rostirea grav-solemnă şi gesticulaţia stilizată, rarefiată, atingând – prin abstractizare – „irealitatea reveriei”, cum nota Ion Pop (Pop 2014, p. 14). Declarându-se „ostaticul unor puteri nelămurite”, el acuză, odată cu tematica aşteptării, un apăsat ton deceptiv-elegiac, trecând, fără a o părăsi întrutotul, de la poeticitatea convenţional-emfatică la „întâmplările simple ale vieţii”. Încât, fixat, aparent, într-o formulă, Anghel Dumbrăveanu şi-a construit, răbduriu şi inteligent, un destin. Fidelitatea faţă de sine n-a strangulat înnoirea, deşi sentinţele critice, acumulate în timp, calibrul elogiilor, fluxul opiniilor sedimentate evidenţiau, mai degrabă, o superioară monotonie, de certă melodicitate şi farmec sentimental, vânând efecte stilistice. Totuşi, dimensiunea nostalgică erupe şi ultimul Dumbrăveanu, acuzând „lucrarea timpului” şi, inevitabil, „pândele vieţii”, urcă înspre o meditaţie asumată, de încărcătură reflexivă, împinsă chiar în zonele metapoeticului. O luciditate severă descoperă îndoiala şi vulnerabilitatea. Încât, Axios-tracul (o altă identitate a poetului) îşi molcomeşte singurătatea şi evocă, sub aparenţa calmului, un tragism difuz, aşezat sub pecete elegiacă.
Fireşte, sigilat de altă vârstă, când iarna dă „viclene târcoale”, poetul nu mai ia „cu pumnii lumină / Din morile vremii”. Din punctul numit Tematica umbrei (1982), lirica lui Anghel Dumbrăveanu, acuzată de afectare, îşi va accentua sentimentul întomnării. Retorica gestului îmbrăca o latenţă dramatică. Cântul solar cunoaşte tonul îndoielii. Decorativul poartă o sarcină reflexivă, frazarea muzicală se încarcă de fior meditativ. O continuitate, în pofida acestei schimbări de program poetic, nu poate fi ignorată; dar direcţia emfatică pierde teren, austeritatea, frângerea zborului îngână un lirism al incertitudinilor. Atins de „frigul altor vârste”, împresurat de noapte, acest lirism rememorativ respectă ceremonialul sobru, iubind sugestia şi asceza.
Poetul, cândva „arbor călător” este condamnat la claustrare şi descoperă „silabele frigului”; templul marin, odaia goală, moara de vânt ne ajută să developăm înţelesurile thanatice ale călătoriei. Dar ascultând „clopotele orelor reci” sau privind îndărăt, contemplând „rănile unui drum care curge”, descifrând un alfabet neştiut, poetul nu părăseşte Ţara Himerei şi nu devine un anxios. Neliniştea dă târcoale, întunericul, ceaţa se înstăpânesc. Mânată de impulsuri contrarii, această poezie acuză regresiunea, „desfrunzirea iluziilor”, „gustul cenuşii”; de fapt, călătoria în spirală, circuitul etern, extincţia şi renaşterea, regenerarea prin Eros, seminţele sfâşiind „muţenia lutului”. Poemele gravitează în jurul unui nucleu obsesiv, definind, emblematic, un univers liric cu obsesii migratoare, în resemnificare, sub-textualizând o dramă.
Arhitect grijuliu al propriei deveniri, debutând negrăbit, totuşi prudent (Fluviile visează oceanul, 1961, cu o Prefaţă de Ion Bănuţă), într-un context care, timid, refăcea legăturile cu tradiţia boicotată, Anghel Dumbrăveanu, cu un acut sentiment al timpului, s-a înstăpânit pe un imperiu „de singurătate şi ceaţă”. Tălmăcind sentimentul autumnal („se înserează în mine”), pierderea iluziilor şi solitudinea vârstei, el întrupa o sinteză elegiacă, pregătind poetica nocturnului; timpul visării („fără margini”, cândva) face loc „viclenelor târcoale” ale iernii, prevestind noaptea „ilimitată”. Dar melancolia nu cade în angoasă, după cum celebrarea Femeii („ca plăcută capcană”) îngăduie, prin repetate rememorări, voluptuos-teatrale, bolnave de langoare, expurgate de carnal, notarea imagistică a absenţei, declinul existenţial, regresia, risipirea. Poetul însuşi ne avertiza: „a rămas ceva din mine pretutindeni”. Un eros asumat arhetipal, aşadar, conciliind stări contrare, „personalizând” tema crizei (în Predica focului, de pildă, anunţând o altă etapă, a distanţării de sine), eliberându-se de „artificiile metaforismului preţios”, cum s-a observat (Pop 2014, p. 8). Şi care, prin poetizare, cultivând ceremonialul, îmblânzea suferinţa şi domolea, pe un ton sacerdotal, muzicalizând discursul, un fond dramatic. Cândva poet apolinic, invocând soarele, lumina, seminţele etc., autorul Iernii imperiale se refugiază în defensivitate.
Apoi, în turbulenţa primilor ani postdecembrişti, poetul a traversat o perioadă seismică. Dar Anghel Dumbrăveanu a însemnat enorm pentru viaţa literară timişoreană, fiind un scriitor-punte prin contactele şi amiciţiile sale, sprijinind decisiv afirmarea talentelor din zonă şi rămânând o amintire luminoasă. Hidalgozaurul (cf. Nichita Stănescu) a fost „un coleg desâvârşit” şi, ne reamintea Cornel Ungureanu, un „bun creator de relaţii”, stimulând viaţa Asociaţiei (Ungureanu2003 , p. 183). Şi trudind, alături de congeneri, la metamorfozele poeziei noastre, desferecând izvoarele lirismului după secetoşi ani proletcultişti.
REFERINŢE:
Ciocârlie 2004 = Ileana Ciocârlie, în Dicţionarul General al Literaturii Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, p. 317
Rachieru 2014 = Adrian Dinu Rachieru, Anghel Dumbrăveanu, sub pecetea melancoliei, în Generaţia orfelină (Mitografii lirice), Bucureşti, Editura Ideea Europeană
Dascălu 1978 = Crişu Dascălu, Himerogonia, „Orizont”, 1978, nr. 30
Pop 2014 = Ion Pop, Alte întâmplări în irealitatea reveriei, „Cultura”, IX, 2014, nr. 14, p. 14
Pop 2014 = Ion Pop, Anghel Dumbrăveanu în „Ţara Himerei”, „Cultura”, IX, 2014, nr, 13, p. 8
Ungureanu 2003 = Cornel Ungureanu, Anghel Dumbrăveanu, în Geografia literaturii române, de azi, vol. IV, Banatul, Editura Paralela 45, Pitești.
A CULTURAL INITIATIVE: „MERIDIANUL TIMIȘOARA”
(Abstract)
Keywords: journal, Anghel Dumbraveanu, poetry, literary diplomacy, „chimerogony”, man-bridge
After December 1989, within the context of the frenzied changes in Romanian society which heralded a long and painful transition, we witnessed an actual explosion of the press suddenly freed from censorship. In that climate of convulsive, hysterical politicizing a new cultural journal appeared in Timisoara in 1990. The initiative belonged to Anghel Dumbraveanu, a symbolic name in the Banatic space, secretary of the Writters’ Association of the town(1969-1990). The journal, unfortunately little known, lasted for four years and reunited important contributors as it was a journal of opinion, literature, art and culture. It was meant to be „a dignified mirror of the Romanian soul”, attracting new names while widening its team of editors. Through literary diplomacy, Anghel Dumbraveanu as editor-in chief, writer respected and loved by his fellow writers and a genuine man-bridge ensured a cultural normality difficult to attain in those troubled years ravaged by vindictive impulses. To extol such an initiative by bringing to light that interesting journalistic experience, is to accompany that documentary effort by a brief lyrical portrait enhancing Anghel Dumbraveanu’s personality.