Când vorbeşti de Oraviţa culturală, majoritatea discuţiilor se cantonează în trecute vieţi de doamne şi domniţe, gări şi găriţe. Interlocutorii au întrucâtva dreptate, pentru că prezentul, la un moment dat, n-a mai oferit decât tovarăşe şi tovărăşiţe, mine şi miniţe. Apoteozate, acum, de pădurea de burlane a cartierului de blocuri şi o piaţă ponosită, desprinse parcă din „Călăuza” lui Tarkovski.

Totuşi, Oraviţa adevărată a supravieţuit în anii aceia proletari şi celor ce au urmat, ca un sâmbure preţios, printr-o boemă idealistă – o mână de scriitori care n-au cedat. De-a lungul anilor, înainte şi după 1989, s-au perindat o mulţime de puternici ai zilei, care au tăiat şi au spânzurat în micul burg, dar în zona de păstrători, adevăraţi daci literari liberi, n-au avut acces.

Pe lista nobililor cavaleri care au ţinut Oraviţa în zona decenţei şi a respectării valorilor, nu putem să nu-l trecem şi pe Mihai Moldovan, scriitor, emulator cultural şi om cu multe calităţi, care îi rezervă un loc special în memoria noastră afectivă. Modul în care a înţeles viaţa, felul în care şi-a tratat colegii în ale scrisului, dar şi pe ceilalţi colegi, osârdia culturală, modestia nobilă, echilibrul şi singurătăţile lui, i-au creat un fel de halou sub care orice muritor se simţea mai bun şi mai liniştit.

Mihai Moldovan, omul, nu mai este, dar scriitorul, omul de cultură, a rămas. Acum, îi recitim cărţile şi revistele, ne mai amintim de tabăra lui fermecată, iar uneori păşim melancolici pe holurile casei de cultură care, poate, ar fi trebuit să-i poarte numele. Nu-i bai, i-l poartă cărţile şi amintirile noastre, pentru că oameni ca el nu mor niciodată. În marea aceasta deprimantă de robi ai prezentului, paradoxal, personalităţi ca Mihai Moldovan au un viitor. Unul care ne priveşte şi pe noi, cei care l-am cunoscut.

Moştenirea este grea, oameni ca el se nasc mai rar, dar, existând cărarea lui, ai şanse să nu te rătăceşti în vălmăşagul acesta de indivizi cu degetul ridicat sau cu pieptul bombat de orgolii patetice. Dincolo de ei, există calea lui Mihai Moldovan şi credinţa că binele, întotdeauna, biruie…

I s-a reproşat că nu s-a sincronizat ca scriitor, că proza lui, din acest motiv, ar fi una modestă. Ce să mai sincronizezi într-o lume globalizată, care înseamnă haos, fuziuni, combinaţii, transfer instantaneu, frăţie creaţională universală şi acceptarea necondiţionată a oricărei idei şocante?

El şi-a asumat poziţia de scriitor al locului şi un drum în penumbră chiar când hărmălaia culturală naţională şi-a vărsat hârdăul fără fund în capul nostru, iar miile de festivaluri ad-hoc, cu premii, coroniţe şi folcloriste s-au revărsat, mâlos, peste toate aşezările României…

La bariera mileniului, într-un poem, scriam: „sunt bogat,/ am moştenit un muzeu,/ poezii împăiate şi oase de cenacluri,/ diorame cu triumfuri literare/ şi colecţii mucegăite de premii”. Mihai Moldovan a avut şi el viziunea aceasta care dă măsura zădărniciei şi încercând, probabil, să-şi asigure un echilibru, de fiecare dată când urca pe munte, la locul lui magic, dominat de o troiţă, lua cu el o piatră pe care o lăsa acolo. Aşa, în ani, singuraticul nostru prieten a lăsat un semn – o movilă cu valenţe de simbol. Şi o carte legată de locul acela unde se refugia aproape zilnic.

Încă nu ştiu ce va rămâne : cartea sau movila de pietre ? În sufletul meu, însă ştiu ce nu va rămâne : duşmanul acela perfid împotriva căruia noi, scriitorii, luptăm toată viaţa, unii până la sacrificiul suprem: uitarea…