Cea mai pașnică evadare de pe pământ (I)

Cea mai pașnică evadare de pe pământ (I)

”Niciodată nu i-am știut numele,

nici nu am apucat să îi mulțumesc.

O fi făcut-o Dumnezeu”

Casa lui din Ghiroda, tot întrebând, o găsesc la numărul opt și poartă numele râului ce trece aproape, Bega. Trei ferestre largi, care dau spre stradă, acoperite cu rulouri, nu lasă nimic la vedere. Curtea este largă, plină cu viță-de -vie, ridicată pe un suport din lemn, sus, să nu se  ajungă ușor la struguri. Bolta, în bătaia soarelui, desenează în iarbă o umbră ciuruită de pete dese, ce au forma viței-de-vie. În fundul curții, ca un hotar ce desparte  gospodăria de grădină, se întinde o altă clădire lungă, cu geamuri multe, din nevoia de lumină. Un bărbat tânăr mă zărește stând la poartă și face semn amical cu mâna să intru. E nepotul veteranului, și el știe tâmplărie, sigur crede că sunt vreun client.

Prima veste nu e tocmai bună. Bătrânul se trezește dus-de-dimineață, mănâncă, se mai învârte prin curte, poate dă o raită prin atelier, doar să vadă, și, după obiceiul dobândit de-o vreme, iar se pune la odihnă. Nepotul zice că dacă revin după ora unsprezece, dar mai bine la douăsprezece fără un sfert, nu mai târziu, e foarte bine. În nicio jumătate de oră soarele a căpătat putere, arde; în pomi nicio frunză nu se clintește, în dogoarea aspră totul parcă stă să se prăbușească fără niciun zgomot.

Poarta o găsesc întredeschisă, semn că sunt așteptat. În mijlocul curții, un cocoș pitic, dar atât de colorat, cântă în plină zi, pițigăiat; în puținătatea lui, numai penele sunt de el, pășește țanțoș, cu gâtul întins, risipind un sunet strident. Veteranului, așezat pe bancă – e pregătit de întâlnire – nici că îi pasă de cântecului bezmetic al cocoșului. Citește, netulburat, ziarul. Este acaparat de lectură. Când mă descoperă, oprit la un pas de banca lui, face semn să mă așez lângă el:

  • Dumneata, zice, dorești să-mi iei o declarație…
  • Nu, îi zic, vreau să-mi povestiți
  • Păi?

Ar spune ceva, dar se răzgândește și tace; se duce cu privirea peste întinderi, în zare, aparent, că uitătura nu-i trece de poarta ce dă în grădină. Și rămâne așa, cu uitătura în văzduh, absent, până scapă un oftat.

– Să povestesc, după atâta amar de  de vreme!

Și iar suspină, dar acum are o detașare blândă. Când îl năpădește suspinul întâi îl înghite și, în ușurarea de care are nevoie, oftatul îi este un șuierat subțire, de parcă îl vezi. Îmi vine să-l întreb:

  • De ce suspinați? După cine?, dar veteranul, fire înceată, nu e omul pe care să-l muți din apele lui.
  • Eu am umblat cu moartea după mine, Asta am făcut în război. Pionier, minări și deminări, oricând ai putut fi gata. În iunie 1941, la Odessa, am intrat pe front. Acolo s-a terminat repede și, înainte de a ajunge la Stalingrad, am fost aici, într-un oraș, laaaa…

Uite că nu mai știu.Așa de rău îmi umblă prin gând!