Motto:
DRAGĂ MI-RE-LA,
mă vei fi (vorba lui Ion Barbu) „căftănit”!
Caftanul meu este croit conform
superbei tăieturi de aur…
Or, pentru această sectio aurea nu există
preţ pe lumea asta, ci doar în duhul
pythagorician.
Mătanie adâncă
Îndoită încă!
Şerban
I
Recunoscut ca reprezentativ pentru ceea ce înseamnă manierismul de elită – de către critici (Nicolae Manolescu) sau specialiști notorii în poetică (Ecaterina Mihăilă) – , Șerban Foarță își compune admirabil muzica operei sale, aparent spre propriul amuzament, modelând materialul lingvistic și jonglând cu tăcerile enunțării lirice. Astfel, curbele sonore surprind, sincopele zdruncină matricile ritmice și inedite repere dirijează melosul poetic. Cezurile aleatorii, marcate de accente puternice, se aseamănă unor extrasistole. Adesea, ritmul dominant al poemelor este perturbat de un zvâcnet, în orice parte a versului, și apoi regăsit și continuat cu aplomb până la următoarea barieră, căzută, parcă, tot din senin. Am putea spune că respirația lectorului este pusă în pericol de dereglările pulsului poemelor, cauzate, în principal, de distribuția nonconformistă a accentelor, a pauzelor, a ingambamentelor sau a incidențelor, dar compensată de efectul de rolling coaster, cu happy end.
Prestigiul poetului, artizanatul modern și matur, predilecția pentru expresia neologică (implicând aducerea în text a pronunției originare, și, deci, a unor accente exotice) sunt numai câteva dintre motivele pentru care se impune cercetarea stilului versificației lui Șerban Foarță. Motivația prezentei abordări o constituie însă numai supoziția că, drept consecință a abaterilor de la matricea ritmică, se poate identifica ocurența secțiunii de aur în poezia sa. Conceperea și instrumentalizarea unei cercetări de această factură i-au aparținut lui Eugen Dorcescu, el însuși poet, cu contribuții notabile și în analiza poeziei. În lucrarea intitulată Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978), stilisticianul timișorean afirma necesitatea de a se înnoi studiile de poetică, prin introducerea unor grile mai puțin comode de evaluare a performanței estetice. Această direcție novatoare, susținută teoretic și practic, impune cercetarea compoziției poemelor la nivel suprasegmental, pentru a se verifica dacă, în funcție de accent, raportând numărul silabelor neaccentuate la cele accentuate, se ajunge sau nu la o proporție de 1,6… Adică la numărul, supranumit „de aur”, care ar certifica, din Antichitate până azi, existența unei capodopere, în majoritatea artelor. Pentru ca o asemenea verificare să nu fie, totuși, hazardată, Eugen Dorcescu prevede și un amendament: cercetarea trebuie efectuată numai atunci când obiectul de studiu îi trezește analistului „simțământul de capodoperă”. Din moment ce nu există o definiție precisă a capodoperei, nu se pot stabili cu exactitate nici criteriile de identificare a acesteia. Prin urmare, criteriul axiologic recomandat de Eugen Dorcescu nu este infailibil. Și nici obligatoriu. Dar căutarea secțiunii de aur în poezie, ca și în muzică sau în artele vizuale, este perfect justificată și binevenită, atâta vreme cât o asemenea direcție diversifică perspectivele cercetătorului asupra textului și aduce un plus de rigoare în considerațiile de natură științifică:
„Arta are legile ei, ca orice activitate umană, ca orice dat al lumii materiale.
Are principiile organizării sale exterioare – reflex al unei substanțialități de neconfundat.
Este posibil ca diversele linii ale obiectului artistic să se raporteze unele la altele după un coeficient numeric neschimbat. Ceea ce intră în sfera noțiunii de artă va trebui, probabil, să accepte și anumite determinări exterioare, un anumit indice formal, propriu tuturor acelor obiecte înrudite. Ceea ce aderă la esența fenomenului va trebui să primească și «esența» morfologiei lui. Absolutizarea acestei recurențe și – de aici – încercarea de a norma creația, de a-i pretinde să respecte necondiționat tot felul de raporturi, ar fi o greșeală. Dar desprinderea a posteriori a unor concluzii – de factură calitativă sau cantitativă – și înscrierea lor în tabloul atât de încăpător al definiției și însușirilor artei (fără dorința de a le impune ca reguli imuabile; artistul le descoperă spontan, cel ce le caută metodic și deliberat este interpretul) nu dăunează preocupărilor estetice – ba chiar le justifică” (p. 54).
Departe de a fi un exercițiu facil, o asemenea cercetare, aplicată structurilor de suprafață ale poeziei numai după ce s-a constatat valoarea ideii/ideilor poetice generate de text, implică și abilitatea cercetătorului de a identifica și justifica orice deviație de ordin formal, operată intuitiv sau intenționat de către poet. Cu ce scop s-ar abate poetul de la normele metrice? Poate din nevoia de a-și zămisli propriul semn poetic, punând, într-un acord original, memorabil, irepetabil, libertatea imaginației conceptuale cu presiunea acusticii limbii în care scrie. De aceea, chiar și la nivelul suprasegmental, cel al enunțării poetice propriu-zise, se pot afla resorturi fundamentale ale expresivității poetice. Structura ultimă, materială, a poeziei este, până la urmă, determinată de gândurile, de sentimentele, dar și de meșteșugul artistic ale enunțiatorului său prim – autorul.
În cazul lui Șerban Foarță, poeziile au, în majoritate, un ritm ieșit din matcă, dar abil controlat de poet, astfel încât, în pozițiile prozodice forte, poezia să se mențină în parametrii săi definitorii. La una dintre limite, aceasta rămâne fidelă limbii care a generat-o, în vreme ce, la cealaltă, excedă în transfigurări, găzduind lexeme exotice și/sau forme flexionare excentrice.
Pentru a demara cercetarea, mi-am alcătuit corpusul selectând poeme dintr-o antologie, intitulată Amor amoris, Pitești, Editura Paralela 45, 2010; și dintr-un volum de poezii, intitulat Nu știu alții cum sunt… (Poeme bătrânești), Chișinău, Ed. Cartier, 2009. M-am orientat spre poezia recentă, de indubitabilă maturitate, a lui Șerban Foarță, așezată în coordonatele ei durabile, edificate pe ceea ce înseamnă pentru profilul său de scriitor virtuozitatea, cultura literară, poliglosia și… umorul.
În antologie, am găsit trei poeme în care poate fi atestată ocurența secțiunii de aur: Donna con donna și două sonete (Spălai ferestre…; Iubindu-se-ntr-o goană…).
- Donna con donna
„La-nvinși, ca și la-nvingători,
după război, la bal, pe seară,
pe nemaidatele cu ceară
podele desfundate, – ori
afară, pe sub pomii ninși
de floare și prin iarba-n rouă,
dansează două câte două.
La-nvingători. Ca și la învinși”.
Ritmul dominant este cel iambic. Însă numai versul al treilea din cea de-a doua strofă respectă regula succesiunii de iambi puri. Ritmul iambic este dereglat din cauze multiple, precum: ocurența unor cuvinte plurisilabice (învingători, nemaidatele, desfundate, podele, dansează); accentuarea adverbului de mod intensiv și, în primul și în ultimul vers al poemului; accentuarea unei prepoziții, la început de vers, pentru sublinierea încadrării temporale (după, în versul al doilea); accentuarea unei conjuncții, de după cezură, la sfârșit de vers (ori). Distribuția atipică a accentelor se asociază dinamicii dansului, motricității trupești, în care mobilizarea oricărei articulații conferă un plus de expresivitate mișcărilor. Balansul prelungit, grația și lentoarea unui dans ritualic de demult sunt simbolizate de predominanța silabelor neaccentuate. „Proporția divină” a expresiei sonore se armonizează cu pacea impertubabilă a dansului, aceeași „La-nvingători. Ca și la învinși”.
Schema metrică :
v _ v _ v v v _
_ v v _ v _ v _ v
v _ v _ v v v _ v
v _ v v v _ v // _
v _ v v v _ v _
v _ v v v _ v _ v
v _ v _ v _ v _ v
v v v _ v _ v v _
În lectură proprie, poemul conține 43 de silabe neaccentuate și 26 de silabe accentuate. Raportul dintre acestea este 1, 6… într-o miniatură lirică, plastică, încrustând elocvente legături între gest și sunet, între caduc și actual, între memoria istorică și cea culturală, între obiectiv și afectiv. Dincolo de aceste evidențe, doar mister… și har. Astfel încât ocurența secțiunii de aur nu e deloc întâmplătoare.
II
La Șerban Foarță, chiar și în poeziile cu formă fixă, de prestigiul sonetelor, deviațiile metrice sunt multiple, în acord cu nonconformismul tematic și lexical, devenit indice al modernității, al primenirii speciei literare. Intriga axată pe faptul cotidian, libertatea de expresie, dovedită de switch-urile discursive, care aduc în tipare clasice moduri diferite de expunere, mobilitatea și forța cezurilor etc. incită la evaluarea acestor sonete cu scopul de a depista, și în sonoritățile lor, secțiunea de aur ca indicator axiologic. În sonetele intitulate, după primele vocabule ale versului incipient, Spălai ferestre… și Iubindu-se-ntr-o goană…, raportul dintre silabele neaccentuate și cele accentuate corespunde secțiunii de aur (93/56, respectiv 92/56 însemnând 1,6…). De pildă, în sonetul Spălai ferestre…, tulburările de ritm iambic (identificat în varianta definitorie doar în versul 7, de o frumusețe clasică: „ai fost apoi, din nou, madona mea”, plasat în miezul poemului) se explică prin ocurența a, relativ, numeroase cuvinte plurisilabice (ferestre, subție, ghemotoace, neajungând, porniseși, madona, geamului, limpede, oglindă, imagine, destrămai etc.), a accentelor suplimentare, plasate chiar și pe prefix (răsșters), a ingambamentelor și a cezurilor care evidențiază o comandă semantică, nu structurală, a sonetului, dar și prin „agățarea” unor cuvinte cu un corp fonetic redus în componența unor silabe neaccentuate (înscrisă-n, mie,-a, consacră-mi) etc.:
„Spălai ferestre: geamul dintre noi
părea să se subție, să se toace,
răsșters cu verde spirt și ghemotoace
de ziare vechi (de miercuri sau de joi:
era-ntr-o vineri?) – apa dintr-o vadră
neajungând, porniseși spre cișmea…
ai fost apoi, din nou, madona mea
înscrisă-n rama geamului: o cadră
sub sticla tot mai limpede și mai
oglindă (vană) mie,-a cărui plată
imagine, cu cea din urmă pată
a geamului, încet o destrămai…
Duh al ferestrelor, o zi consacră-mi:
A sticlelor topindu-se în lacrămi!”
v _ v _ v // _ v v v _
v _ v v v _ v // v v _ v
_ _ v _ v _ // v v v _ v
v _ v _// v _ v v v _
v _ v _ v // _ v v v _ v
v _ v _ // v _ v v v _
v _ v _ v _// v _ v _
v _ v _ v _ v v // v _ v
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v// v _ v _ v
v _ v v // v v v _ v _ v
v _ v v // v _ v v v _
_ v v _ v v // _ _ v _ v
v _ v v v _ v v v _ v
Raportul de 1, 6…, constatat după aplicarea formulei propuse de Eugen Dorcescu, ne îndreptățește să afirmăm excelența poemului, al cărui mesaj esențial este acela că, sub aparența banalității, eternul feminin își păstrează farmecul și noblețea, întruchipate cultural de conceptul de „madonă”. De la asemenea valori perene pornește poezia, actualizată tehnic în registru (post)modern. Dovadă că schimbătoare, în artă, sunt doar structurile de suprafață. Dar și acestea sunt foarte importante. Altfel, investigația noastră ar fi lipsită de noimă.
În volumul Nu știu alții cum sunt… (Poeme bătrânești), Ed. Cartier, Chișinău, 2009, în corpusul compus pe baza „presentimentului” capodoperelor, se poate demonstra, de asemenea, existența unui raport suprasegmental de 1,6…, care semnalează secțiunea de aur. Titlul îndeamnă la lectura intertextuală cu Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Discursul liric asimilează narațiunea și descripția subiectivă, pentru rememorările dominate de nostalgia eului adult, care revine la dragostea și ambianța ce i-au învăluit primele amintiri. Timpul, spațiul, mediul citadin, familia de intelectuali, maniera compozițională etc. asigură distanța, originală, față de opera biografică a lui Creangă. Copilăriile celor doi autori sunt diferite, copilul este același. De pildă, „băiet fiind”, naratorul implicat are aceeași reticență ca și Nică față de persoanele străine, dar și-o exprimă în alți termeni. În textul de la pagina 22, într-un poem plin de umor și de fină (auto)ironie, se redă naivitatea percepțiilor printr-o țesătură înduioșătoare de imagini olfactive, vizuale, motrice, tactile… Din punct de vedere tehnic, poemul pare croit cu foarfeca, astfel încât să poată intra în matricea lirică: substantivul propriu german Karasch, precedat de apelativul Frau, neologismele (furnir, souvenir, droturi, omoplați, astrahan, violaceu, patchouli), ingambamentul prelungit până la tăierea respirației, precum și accente și pauze, ivite unde nimeni nu s-ar aștepta:
„Regreți că n-ai pleoape la nări când intră-n casă
Frau Karasch, ce,-n fotoliul cu brațe de furnir
și căptușeală verde, se-afundă grea și lasă
o gaură în iarba de mare, souvenir, –
jilț căruia, când pleacă,-i poți număra, prin pânză,
metalicele droturi ca niște omoplați
tot mai ieșiți prin piele… ‘Necată în osânză
și-un iz de naftalină în perii îngălați
ai hainei de pluș negru având, și-n ai căciulii
de astrahan, Frau Karasch, cu păr violaceu,
se dă,-n zadar, cu apă de roze sau patchouli,
ca să-i sărut, când vine, obrajii puhavi, eu.
v _ v _ _ v v _/ v _ v _ v
_ _ v // _ v v _ v v _ v v v _
v v v _ v _ v v _ v _ v _ v
v _ v v v _ v v _ v v v _
_ _ v v // v _ v _ v v _ v _ v
v _ v v v _ v v _ v v _
_ v v _ v _ v// v _ v v v _ v
v _ v v v _ v v _ v v v _
v _ v v _ _ v v _// v v v _ v
v v v _// _ _ v// v _ v v v _
v _ v _ v _ v v _ v v v _ v
v v v _// v _ v// v _ v _ v _
Numărul silabelor neaccentuate: 101; numărul silabelor accentuate: 60; raportul dintre ele: 1, 6… În acest vârtej, cu pauze amânate, sau, dimpotrivă, cu sacadări pronunțate, se transfigurează bătăile neregulate ale inimii unui copil, speriat și deranjat de intruziunea dezagreabilei Frau Karasch în spațiul său intim, atât de bine protejat de cei dragi. Tabloul este impresionant: generos în culoare, în transcrierea senzațiilor, în tușele umoristice dintr-un portret memorabil, excelând în artificii sonore (toate acestea sunt marcate în reprezentarea grafică a poemului: succesiunea a două silabe accentuate: FRAU KA…, JILȚ CĂ; sau chiar a trei silabe accentuate în jurul cezurii: HAN // FRAU KA; accentuarea, în urma cezurii plasate imediat după ingambament, a pronumelui relativ, substitut al substantivului propriu, care atrage în silaba-i accentuată și o prepoziție, în mod normal neaccentuată: CE-N; „agățarea” de cuvinte reduse la… semivocală în silabe neaccentuate: PLEAcă-i; reducția silabică și, implicit, a numărului de silabe neaccentuate din structura unui cuvânt plurisilabic: ‘NeCAtă; incidențele și inversiunile, presupunând multiplicarea pauzelor etc.).
Regăsim în volumul Nu știu alții cum sunt, ca trăsătură definitorie a copilului universal, și sentimentul de admirație filială. Plină de minunății, ca și Smaranda lui Creangă, este mama poetului, Yvonne Anny. Dar, la Șerban Foarță, mândria descendenței ia amplitudine mitică în evocarea străbunicii Ariadna, de la p. 8:
„Păstrată între pagini de carte, ca un edel-
weiß, cadra străbunicii, cu tente crème sau beurre,
e opera, semnată pe verso, a lui Medl, –
acesta fi’nd artistul héliominiateur
ce-a imortalizat-o, pe la o mie-opt sute
optzeci, în crep cu nasturi ca zarul de la creps,
pe un carton pe-al cărui revers pot fi văzute
profilurile,-n roșu, ale lui Talbot, Niepce,
Daguerre, adică marii zei ai Photografiei,
cărora Ariadna, sub flori de hiacint,
le poartă filigrana sau tatuajul… Fie-i
țărâna mai ușoară ca sarea de argint!”
Destinul excentric al străbunicii, în urma căreia a rămas o „cadră”, ce-o reprezintă-n tente „crème sau beurre”, propulsează imaginea iconică a acesteia în domeniul artei fotografice de vârf. Păstrată întru neuitare, „ca un edel-weiß”, fascinanta fotografie, cu care se mândrește eul liric, nu este doar un document de epocă, de „pe la o mie-opt sute/ optzeci”, ci o adevărată operă de artă. Argumentul? „Marii zei ai Photografiei”, atașați lui Medl, într-o enumerație: „Talbot, Niepce,/ Daguerre”, din a căror asociere se compune un univers elitar, pe care se profilează figura străbunicii Ariadna.
Schema metrică a poemului:
v _ v v v _ v v _ v/ _ v _ v
_// _ v _ v _ v// v _ v _ v _
v _ v v// v _ v v _ v// _ v _
v _ v v v _ v/ _ v v _ v v _
v _ v v v _ v// v v v _ v _ _ v
_ _// v _ v _ v v _ v v v _//
v v v _ /v _ v v _ _ v v _ v
v _ v v v/ _ v/ _ v v v _ v _
v _// v _ v _ v _ v _ v v _ v/
_ v v v _ v/ v _ v v v _/
v _ v v v _ v v v v _ v// _ v
v _ v v v _/ v v _ v v v _
ne conduce la următorul rezultat: silabe neaccentuate: 101; silabe accentuate: 61. Raportul de 1,6… dintre acestea, obținut după o lectură care a căutat să țină cont de vibrațiile rostirii, dă măsura artizanatului celui ce mânuiește formele poeziei precum artiștii de odinioară pe cele ale fotografiei. Orice stilistician i-ar atribui textul citat lui Șerban Foarță, fiindcă se întâlnesc aici numeroase particularități expresive ale poeziei acestuia: poliglosia (germ. edel-weiß; fr. crème, beurre, héliominiateur); înclinația spre neologisme (revers, filigran, tatuaj, hiacint) și nume proprii de rezonanță culturală majoră (Ariadna, Medl, Talbot, Niepce, Daguerre); rimele rare (edel/ Medl, creps/ Niepce, Photografiei/ Fie-i); crearea impresiei că textul a fost confecționat după un anumit tipar, din cauza tăieturilor operate la capăt de vers (edel/ weiß, o mie opt sute/ optzeci, Fie-i/ țărâna); vocația ludică („în crep cu nasturi ca zarul de la creps”), fragmentarismul textual, datorat incidențelor, intercalărilor și apozițiilor („profilurile,-n roșu, ale lui Talbot, Niepce,//Daguerre, adică marii zei ai Photografiei”), dar și gravitatea imprevizibilă a finalului („Fie-i/ țărâna mai ușoară ca sarea de argint!”). Această aglomerare a „ornamentelor” este dublată de intervenții ingenioase în schema accentuală a poemului: accente duble sau triple în cuvintele compuse (Edel-WEIß, HElioMIniaTEUR); accentuarea prefixului (STRĂbuNIcii); reducerea numărului de silabe cu scopul de a elimina o silabă accentuată (fi’nd); introducerea pronunției numelor proprii ca în limba de origine, cu accent exclusiv pe ultima silabă (TalBOT, NiEPCE, DaGUERRE) etc.
În loc de concluzii
Șerban Foarță este departe de a fi doar un „bijutier” în lirica actuală. Remarcabila sa tehnică artistică este soluția personală, prezentată ca răspuns la presiunea interogațiilor dintotdeauna ale culturii. Fonosintaxa poeziei sale se pretează la evaluarea precisă a performanței prin „numărul de aur”. Depistarea secțiunii de aur dovedește complexitatea unei creații ale cărei particularități formale sunt generate de structurile profunde ale gândirii unui „poeta doctus”, cu un orizont cultural foarte extins. Prin recurența numărului de aur (1,6…) se pecetluiește, în lirica lui Șerban Foarță, sinteza dintre inovație și continuitate în creație.