Îmi place cum arată noaptea

Îngrămădită toată în camera ta,

Aşa că nu mă întreba

De ce nu-mi dezlipesc privirea

De tine nici când dormi.

 

Ci eu, aplecat deasupra ta,

Puţin,

Preiau în spate întunericul

Şi-l ţin,

Să nu te apese tare.

 

Cu somn dulce pleoapele-mi momesc,

Le vânez, le tai, de frică îndrăznesc,

Să nu tulbur aerul când clipesc;

Nu vreau să te trezesc.

Visele tale îmi dau un ultimatum.

 

Şi-năbuş foşnetul beznei,

Tardiv,

Încetând să mai respir,

Definitiv.

N-am vrut să te-ntrerup…

 

Universurile Marei

 

Există, într-adevăr, confirm,

Universuri paralele,

Două, şi mă reflect în ele

Şi nu mai ştiu care sunt eu,

Cel dinăuntrul lor, cel dinafară,

Când închizi ochii şi se face noapte

Şi ajung să mă ghidez după şoapte

Pe care doar le gândeşti,

Încă nu ştii să le rosteşti,

Dar eu le înţeleg perfect pe toate.

 

Cerşetori de iubire ca noi

 

Bine, draga mea, hai să stabilim ceva:

Luna deja e consumată!

Au savurat-o bucată cu bucată,

De la pictori şi poeţi, la adolescenţi

Duhnind de atâta romantism

Împroşcat pe pereţi.

Ce vezi tu acum e doar urma

Imprimată timp de mai multe vieţi

Sub apăsarea atâtor priviri căutând

Definiţia iubirii în suma asta de scaieţi

Bântuind nesfârşitul,

Scormonind ca în inima lor

În bila asta de aluat uitat la dospit

În burta imensului adormit.

Singura ei vină e că circula noaptea,

Să umple golul din discuţii,

Când rămâneau iubiţii fără cuvinte

Şi dădeau ochii peste cap căutând soluţii,

Iar ea, acolo, deasupra, ca pusă anume

Să le potolească foamea de efluvii postume.

Acum n-au mai rămas decât firimituri

De aruncat la gunoi, un adevărat festin

Pentru cerşetori de iubire ca noi.

O să-ţi frământ din ele, dacă asta pofteşti,

Colţuri de versuri şi începuturi de poveşti,

Dar când o să cobori privirea,

Alături de tine ce crezi c-o să găseşti?

Doar urma mea, imprimată

Sub privirea apăsătoare şi îndepărtată

A unei luni care nu s-a cerut niciodată curtată.