Povestește un veteran din Ghiroda

         Stalingradul este aproape, de zile bune bombardamentele nu încetează, când se întâmplă un moment de acalmie, nu-i semn bun. Rușii își întăresc ofensiva, atacă furibund și pionierul Iosif Serpic, cuprins de o tristețe lacomă, aproape că refuză să retrăiască momentul: ”Autunci, noi am început să ne retragem. Acolo, din nou am fost rănit, tot aici, sub genunghi, la același picior stâng.”  Nu arată semnul, nici măcar nu duce mâna către el, stă, cât să mai dea amănunte, în spitalul din Rostov. Sunt sute de soldați români răniți, vin și se duc tărgile în toate părțile. Se evacuează spitalul, rușii au spart frontul și se apropie; evacurea unui spital, cu răniți, cu soldați cu mâini și picioare amputate, e dificilă. Tot spitalul, povestește, a fost mutat într-un tren. ”No, rezumă, eu am venit în țară, la Radna, le regiment, și-atunci tot în nul ’43 aici am stat, am lucrat ca tâmplar la atelier.”

• Până când?

          – În ’44, dă primăvară, ne-au dus pe front în Moldova. Eram tot la minat și dezminat, între poziții. Rușii ne-au înconjurat la Buhuși, a fost chiar ziua de  23 august. Na, și de-acolo ne-au dus la Roman, de aici, pe jos, dezarmați, la Iași. Ne-au plasat în Parcul Copou, încercuiți cu sârmă, santinelele rusești la tot pasul. Nu vreau să exagerez, o mie de prizonieri români am picat. Trei luni aici am rămas, în timpul ăsta nu am făcut absolut nimic. O dată pe zi venea pita, una la zece inși…În ziua de trei octombrie s-a dat ordin să plecăm la gară. Acolo a fost un tren, ne-am pus o sută de oameni într-un vagon. Ai stat înghesuit unul în altul. Am răms în gară, după îmbarcare, toată ziua, până noaptea. Noaptea am simțit că a mișcat locomotiva și, la un moment dat, ne-am pomenit că megem prin Ucraina. Am călătorit exact otâsprezece zile. Oprea trenul numai în afara localităților, coborau din vagon doi-trei, patru – cinci oameni, luau apă din șanț și înapoi în vagoane. Așa am umblat până dincolo de Urali, în orașul Celeabinsk, unde era lagărul. Am avut, pe timpul ăla, 85 de kile, și-n primăvara ailaltă, în ’45, ajunsesăm la 62. Da, am slăbit, ajunsesem de nu mai puteam umbla.

        Lagărul 101. Câteva mii de prizonieri, majoritatea români. Chiar din prima noapte, un camion a adunat cei dintâi morți. Undeva, aproape, era un șanț, loc de îngropăciune. Cei mai slăbiți, după triere, erau trimiși într-un sector, fiind la un pas de sfârșit, numit ocauă. Și Iosif Serpic a ajuns acolo. Lângă pragul trecerii definitive, prizonierii erau lăsați liberi, prin curte. În umblătura lui, într-o zi a trecut prin dreptul ușii de la aprovizionare. Doi prizonieri vorbeau slovăcește și el, slovac fiind, a intrat în dialog. Oftează, dar oftatul, după ce și-l înghite, îl scapă ca un șuierat subțire. ”Ce faci?”- l-a  întrebat  prizonierul slovac. ”Nimic!”. ”Hai aici, să ne ajuți”, l-a îndemnat.             Nu-l căuta nimeni pe prizonierul Iosif Serpic în sectorul unde moartea, indiferent de oră, că era zi sau noapte, deschidea perfidă ușa. La ocauă nu se mai făcea apelul. Cine mai putea străbate câțiva pași, de la umbă la soare, își drămuia puterile doar să mai apuce o gură de aer…