ROGVAIV (Editura Anthropos Timişoara, 2009) nu este o “carte a cărţilor”, deşi oglindeşte volumele anterioare ale poetei Monica Rohan. Nu este nici o retrospectivă a creaţiei autoarei – în pofida consemnării riguroare, între aceleaşi coperţi, a titlurilor şi anilor de apariţie a celor şapte volume anterioare antologate aici, din simplul motiv că poeta mai are, încă, multe de spus în literatură şi nu numai. ROGVAIV este, riguros, ceea ce titlul ne obligă să luăm în considerare: o carte a întregului, a maturităţii, a curcubeului de stări, ispite şi proiecte lăuntrice pe care, în decursul unor ani plini de substanţă lirică, Monica Rohan le-a evaluat. Exerciţiul pe care poeta şi-l (şi ni-l) propune prin acest volum are consecinţe surprinzătoare, tocmai prin faptul că etalează modul în care poezia şi autoarea sa s-au metamorfozat (evit să spun “a evoluat”, întrucât nimic din trecutul creator al autoarei nu este inferior valoric) de-a lungul unor pagini, care înseamnă şi forme de exprimare prin ele însele, dar şi etape, praguri ale neîncetatei redefiniri personale. Între 1983 şi 2007 (borne cronologice între care s-au formulat volumele antologate), versul Monicăi Rohan nu creşte şi nu scade în forţă de sugestie, în putere de seducţie ori în capacitate de resemnificare – ci doar se repoziţionează, faţă de autoare şi faţă de cititorul care acceptă să-i devină părtaş citind-o, traversând lin, ca într-un apus de soare, spectrul tuturor posibilităţilor. Şi ilustrând – iată performanţa acestui joc de-a recuperarea propriei expresii poetice! – efectul Doppler-Fizeau al apropierii/îndepărtării de sursa sunetului/sursei de lumină/dansului muzei. ROGVAIV însemnă, de aceea, mai mult decât suma de şapte a culorilor roşu (“Trecând printr-o dimineaţă”), oranj (“Scrâşnet”), galben (“Dulce lumină”), verde (“Vedere periferică”), albastru (“1000 fără 1”), indigo (“Nostalgia grădinii”) şi violet (“Picături”). Înseamnă Monica Rohan sută la sută.
Cartea de zece ani: ROGVAIV
