Cuvinte despre Maiorescu

Cuvinte despre Maiorescu

Cultura română modernă nu poate fi imaginată fără personalitatea nemuritorului Titu Maiorescu – nemuritor fiind, aici, nu un apelativ facil, ci titlul nobiliar care se acordă prin tradiție membrilor Academiei Române, instituție națională la a cărei fondare a și contribuit. La rândul său, cultura română a devenit, printr-un proces inițiat încă din epoca al cărei ilustru reprezentant a fost Maiorescu, parte indestructibilă a culturii universale. Așa stând lucrurile, faptul că împlinirea unui secol de la trecerea în eternitate a marelui teoretician român al culturii scrise a fost înscris în calendarul oficial al aniversărilor UNESCO ține de o normalitate menită (Doamne ajută) să estompeze lamentațiile unora dintre conaționalii noștri, care se închipuie pe sine – și, fatalmente, se comportă ca atare – drept reprezentanți ai unei culturi de periferie a modernității.

Născut în 1840 la Craiova (dintr-o familie cu origini aromâne și ardelenești – descendent direct al lui Petru Maior), decedat la 18 iunie 1917 la București, după o viață care a debutat cu peregrinările prin Europa răsăriteană cuprinsă de avântul revoluționar pașoptist, a continuat cu asumarea misiunii (îndeplinită strălucit) de întemeiere a instituțiilor fundamentale ale culturii și societății românești democratice și și-a atins apogeul în pragul făuririi României Mari, Titu Maiorescu și-a asigurat recunoștința posterității prin fapte de cultură epocale: crearea serviciilor guvernamentale pentru cultură și învățământ, readucerea limbii naționale în matca grafiei latine, întemeierea Academiei Române și a primei confrerii culturale naționale, Junimea, susținerea tripletei de scriitori pe care s-a clădit literatura română modernă – Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale – ș.a.m.d., dar mai ales așezarea criticii și teoriei culturale pe baze riguros științifice, pe care le-a îmbogățit, printre altele, cu și astăzi unanim apreciata teorie a formelor fără fond.

Nu a existat provincie locuită de români de care Titu Maiorescu să nu se lege, prin origine, studii și militantism, în mod intim și peren. De Banat se va apropia încă din anii petrecuți la Academia Tereziană din Viena (1851-1856), unde va intra în contact direct cu fruntașii tineretului studios bănățean și cu creațiile populare și culte ale acestei regiuni, contribuind mai apoi consistent la introducerea valorilor din această parte a spațiului românesc în circuitele aționale și europene, fie prin studii specifice (cum este cel dedicat lui Ioan Popovici-Bănățeanul din 1895), fie prin constanta consemnare a contribuțiilor bănățene în sintezele de cultură națională.