Poetul versurilor de plumb

Poetul versurilor de plumb

Aflat în fața versului bacovian ”Dormea întors amorul meu de plumb”, cititorul român interbelic – iar pe urmele acestuia, și cei din generațiile următoare – și-a(u) putut reprima cu greu mirarea că ceva atât de imaterial ca amorul poate fi asociat cu un element teluric. Mirarea ar fi, poate, mai mică, dacă s-ar cunoaște că autorul, George Bacovia, pe numele său real George Vasiliu, a ajuns să lucreze ca funcționar mărunt la Ministerul Minelor și Petrolului. ”Promovarea” se petrecea în zilele tulburi ale anului 1945, adică la peste patru decenii de când, încă elev fiind, scrisese poezia astăzi iconică Plumb și la 30 de ani după ce își editase, întru consacrare literară, volumul cu același nume – un op care avea să se bucure de un neobișnuit, pentru acea vreme, succes, exprimat și printr-o reeditare recuperatorie în 1924, după ce amintirea plumbilor din Primul Război Mondial s-a mai stins. În ”noul” (iar între timp deja răposatul) regim bolșevic, poezia nu i-a purtat noroc – dar asta și pentru că, mai puțin preocupat de întorsăturile politice ale momentului, publicase chiar în 1946 volumul de versuri fatidic intitulat Stanțe burgheze; el, care se încadra, în ochii stăpânitorilor roșii, în categoria celor lipsiți de ”origine sănătoasă”, ca fiu de mic comerciant. Întâmplarea că abandonase studiile universitare de drept din rațiuni (s-a crezut) materiale, dar mai ales faptul că, pe vremea pe când a fost funcționar în Ministerul Muncii, nimerise să-și facă unele relații cu reprezentanții ”proletariatului” , și că fiind mai mereu bolnav, n-a avut ocazia să fie atras în politica epocii, l-au ajutat treacă peste lunile în care a fost pus la index, ba chiar să mai publice, în plin ”deceniu obsedant” un volum de poeme în care și-a păstrat aceeași voce lirică. Era, dincolo de vicisitudinile istoriei, un succes insignifiant: pe timpul vieții, George Bacovia a fost considerat un poet minor, un oarecare epigon al lui Alexandru Macedonski, cu care, este adevărat, se cunoscuse și legase o prietenie intelectuală. Abia posteritatea avea să-i sesizeze valoarea, așezându-l – aprecierea a rămas valabilă și astăzi – în poziția de cel mai important poet simbolist român.