Tribală, naţională ori transnaţională/globalizată, cultura se construieşte, şi ea, pe şi prin eroi. Altfel spus, prin biografii exemplare, reale ori propuse ca atare – eroismul fiind, din acest punct de vedere,  o ipostaziere a spiritului, mai mult decât una a beligeranţei, cea din urmă lăsată, după firea lucrurilor, pe seama istoriei. Este adevărat, cultura nu se poate construi în afara istoriei, deşi, uneori, îşi trăieşte cu inocenţă şi exaltare iluzia că poate împotriva ei. O iluzie trăită, printre alţii, şi de Beethoven, atunci când, în avanpremiera invaziei trupelor napoleoniene, şi-a compus Simfonia a Treia/Eroica, dedicând-o tocmai lui Bonaparte – însă nu pentru meritele acestuia, ci pentru ceea ce credea compozitorul că ar personifica idealurile Revoluţiei Franceze. Abia când, cândva, în luna mai a anului 1804, Napoleon şi-a aşezat pe cap coroana imperială, Beethoven a realizat cât de departe erau întâmplările istoriei concrete de formula mobilizatoare „libertate, egalitate, fraternitate”, şi a făcut singurul lucru care stă la îndemâna unui creator confruntat cu propria-i naivitate: nu şi-a renegat opera, ci a re-dedicat-o unii alt aspirant la statura eroică – întâmplător, viitorul rege suedez Carol al XIV-lea – dar, dintr-o prudenţă tocmai învăţată, a lăsat loc de întors, însemnând pe partitură „composta per festeggiare il sovvenire d’un grand’uomo – compusă pentru a celebra memoria unui mare om”. Şi, ca lucrurile să fie OK în posteritate, „Eroica” a fost interpretată pentru prima oară nu la Paris, nici la Stockholm, ci la Teatrul Vienei.

         Şapte generaţii mai târziu, într-un Bucureşti transformat cu meticulozitate în Noul Constantinopol, un anume scriitor român, Marin Preda, îşi boteza unul din romane cu titlul sibilinic „cel mai iubit dintre pământeni”. Se întâmpla, dacă ne aducem aminte, în vremea în care discursul oficial (şi nu doar propaganda de stat, care ar fi rămas sterilă fără voluntarismul atâtor creatori autentici, amăgiţi de cântecul de sirenă – ori de lucirile aurii din coada acesteia) instituise monopolul Cel-Mai în folosul lui Vodă. Se povesteşte că, la vederea titlului, „organele” şi-au comandat cantităţi supranormative ale cărţii – pentru a descoperi, nu neapărat supăraţi (ba, zice-se, unii din ei deducând de acolo ceea ce n-ar fi putut din catrenele lui Nostradamus), că cel-mai-iubit era nu Acela, ci un om oarecare, supus vremurilor chiar dacă purta numele de Victor. Nume de erou, la urma urmei, ori, mai exact, nume dat nou-născuţilor, în toate culturile, pentru a nemuri duhul eroilor tocmai petrecuţi.         La eroi şi eroism se va raporta, într-un viitor care a şi început, şi cultura-sumum născută pe continentul cu nume atât de apropiat -Europa – ai cărei comanditari, constructori sau critici, au început să descopere, deschizând dicţionarele, că  eroi pot fi toţi, şi mai ales aceia care – se disting prin vitejie, curaj şi abnegaţie – sunt personaje de operă, literară ori de alt soi, ori măcar al unei întâmplări deosebite – atrag, în vreun fel, atenţia asupra lor – sunt, ca semizei, înzestraţi cu puteri supraomeneşti. Şi pe lângă aceştia care pot fi, mai sunt şi mulţi, foarte mulţi, terifiant de mulţi pe pământul acesta îngust şi încă roditor al Europei, care nu mai pot alege să fie altceva: cei căzuţi în luptă.