***

Al treilea ochi te poartă în cetatea Biblos, să bântui pe străzile

vechi, în căutarea celorlalte cuvinte. Măduvă albind în zori

deasupra unui poem.Era o umbră fin dăltuită sub noapte,

fără sfârșit.

Îți era de ajuns, să te doară melodia, înainte de- a fi început.

Sărmane cuvinte,

unde să vă spăl cu apele mele sacre, șoptește râul,

de perfidia orbirii?

O liniște împietrită e înaintea poemului. Îmi e

de-ajuns s-o aud.Și umbrele Tăcerii

mă însoțesc spre apele, din care n-am băut.

Remember

/Lui Anghel Dumbrăveanu/

Mă bântuie marea, un vin atât de vechi, scos din

vechi altare.Vă amintiți? Cineva l-a numit un hidalgo,

strămutat în Câmpia de Vest. Erau și câțiva amici, dar unde

s-au dus? Poate să mai încerce o dată strunele din

fonetica astrelor.Și câteva păsări, prea albe, mereu în

retragere, ce țineau loc de oase corăbiilor, inevitabil plecate.

Trecea spre Dom, în Amurg, cu o umbră fină de femeie,

nălucind lângă umăr. Târziu, într-o străfulgerare

l-a descoperit pe poetul Umberto Saba…

Discontinuitatea e o confidență a universului

De ce ne tulbură linia unui corp, sculptat în aerul sfâșietor?

În ziua aceea chiparoșii însoțeau râul ascuns.

Înfometați vom rupe, în cele din urmă, câte un colț

din întregul tăcerii.

Îmi locuiești sub pleoape.Se scrie umbra, până la ultima navă

Tălpile alergătorului de

cursă lungă adună tot mai greu sarea deplină a mării.

În ochiul tău, timpul meu orbește încet.Stranii repetiții dntr-un

teatru al adâncimilor.

Drumule,drumule, lespede de piatră peste inima mea.

Nu am construit colibe de sihastru, prin lume sunt peregrin…

De-mi umbli prin auz, eu doar adaug mâna care scrie

Adaug greutatea mâinii care scrie. Drumule, drumule,

să strig, să șoptesc, să privesc în ochii tăcerii: mi se duce adâncul…

Prin fereastra deschisă, a trupului de acum

păsări neadormite trec întruna, spre Isla Negra.

Marea sub cuantele verzi

Marea cea născătoare de evanghelii…

Viziunile plâng. Mai lasă-mă o clipă,să întreb iarCine ești? Și

ce folos ai din mine?

Pe plajă un mim strident colorat își desenează

pe frunte cifra zero.Trăiesc la început de mileniu

religiile mă privesc fix în ochi.

(poetul nu cerșea undele, poetul îi căuta metafizica)

Mai dă-mi paharul cu antidot, uleiul care să pătrundă

prin trupul obosit. Îngerul insomniei thanatice e și el printre noi.

Prin vechi portaluri umbrele se-aprind: acela seamănă cu sfântul

mihail eminovici. Îmi spun: Ta Twam Asi.Sub amurgul roșietic

lebedele au mai multe cântece  de sfârșit.Iubesc tăcerea

cerurilor, cum o iubesc și valurile. Și scrie marea

În carnea unui poem: Ta Twam Asi…

***

Ei presupun că și-a schimbat stilul.Sau pur și simplu

a fost jefuit, de oameni, de zei, de arhangheli.Și cămașa

i-a fost dată la zaruri, după obicei. I-a rămas doar trupul.

Neofitule, strigau în fața lui chiparoșii,

obeliscuri ale inițierii în tăcere. Patruzeci de ani te-am așteptat

să treci pe aceste drumuri. Cine a mai primit așa

o mantie solară, să acopere umerii triști ai insomniilor?

Micul meu neofit, șoptește marea, aducând un miros de

aloe, smirnă și cassia, dinspre vechile mânăstiri…

Neofitule, murmura în urmă esența luminilor drepte

scindat îți părăsești viața de umbră și trăiești

cu adevărat.

Nu te opri. Melodia pe care o strâng în brațe chiparoșii

sumbri, nu e a ta.

Nu-ți fie teamă.