ziceai, scăpând de ticăitul buzărant al ceasului de perete, care până şi orele ţi le arăta anapoda (copia “ceasului nopţii” al fraţilor Lerolle, Paris, 1830 – 1840, bronz aurit şi lac albastru, 48x40x23 cm – piesă de colecţie văzută – când ? – în palatul-muzeu Pavlovsk), de fâşâitul apei în chiuveta spartă din exces de zel, tocmai de cel care ţi-o montase, de hârâitul conductei în bucătăria vecinului, de zdupăiala copiilor de la etajul superior ţie (stratificare făcută după criterii care îţi scăpau), de mirosul insidios al condensului; îmbrăcându-te, potrivit deprinderilor, cu haina verde crud (poate moştenire de la un bunic scăpătat – prin scăpătat înţelegând risipitor cinstit, pentru că oare cum ar putea fi înţeles acel bunic care lăsa în tinereţe, de dragul unei fetişcane sărace – pe care o va înjura din senin toată viaţa, dar nu o va bate niciodată – o avere boierească, mutându-se cu treizeci de rânduri de case mai la deal, într-o casă de pământ bătucit,  cu două camere de 2×2 metri, înălţând, după ani şi ani de trudă proprie o mândreţe de vilă, în care nu mai ajungea să se mute şi pe care neamurile o vor vărui, după lungi concilii, înainte de vânzare, ca unică moştenire; posedând în război funcţia multiplă de cărăuş al alimentelor, muniţiilor, efectelor, răniţilor şi morţilor; “duceam căruţa plină cu vârf; ofiţeri şi soldaţi aruncaţi de-a valma şi degetele unora erau pline de inele şi verighete, ba am văzut şi ceasuri de aur, da’ nu m-am atins de nimic, până şi patefonul găsit într-o maşină nemţească l-am lăsat cântând la graniţă când m-am întors acasă – păgubos am fost de când mă ştiu; păgubos”, poate cumpărată cine mai ştie când, tocmai de tine, din vreun talcioc mutat dintr-o parte în alta a marelui oraş, după voia mai-marilor-zilei), pantalonii de piele, mulaţi perfect pe picior, ciorapii de un roşu intens; înghiţeai cu noduri câteva linguriţe de ou frecat cu zahăr (micul tău dejun de ani de zile), te împiedicai de pisica unsuroasă şi urduroasă, rasă neselectată, cu tendinţă continuă de sălbăticire, te spălai pe dinţi angoasat (dacă omul ar face conştient toate gesturile fireşti automate – automatismele vieţii, de reţinut pentru o viitoare reflecţie –, ar cădea obosit înainte de micul dejun), erai mulţumit cu bărbieritul de ieri, examinai pantofii (pulberea istoriei îngreunându-ţi paşii, aheu întors fără putinţa regăsirii, deocamdată dac declarat sau roman), te hotărai, pentru prima oară de la cumpărare – eveniment petrecut hăt departe în memorie –, să arunci o părere de cremă neagră pe pielea lor de un maroniu îndoielnic; fredonai (zburlit pe calicia vieţii), te admirai (mişcări elegante, ritmice, peria spre stânga, dreapta; în intervale egale de timp se străbat distanţe egale), te încălţai, păreai alt om (mai înalt, mai suplu, mai al dracului pur şi simplu) – “omul dintâi este din pământ pământesc; omul al doilea este din cer”, cum zice părintele Romulus că zic neoprotestanţii (de unde să ştie pârlitul de el cum zic neoprotestanţii când habar nu are cum zic ortodocşii ?); lăsai un bileţel la uşă deşi nu avea cine să te caute (“reveniţi după ora 18, sunt pe teren”); urcai în tramvaiul fără clase, supremă cucerire a democraţiei, traseul unu roşu – zâmbeai amintirii unui bătrân, care aşteptase două ore, văzând că toate tramvaiele sunt galbene şi nu apare nici unul vopsit în roşu – compostai meticulos biletul, te asigurai dintr-o privire că toată lumea are bilet, lecturai cele 4-5 pagini dintr-o carte (niciodată aceeaşi, niciodată nouă), te închinai cu limba în cerul gurii în dreptul cimitirului ortodoxo-romano-catolic-greco-catolic-comunist-şi al celor fără aparteneţă (“Doamne Dumnezeul nostru, odihneşte în pace sufletele tuturor morţilor din lume” – căutai sensul rugăciunii, nu găseai echivalentul Dumnezeului pentru toţi, te lăsai sedus de ideea că încerci să te pui bine cu toată lumea, deşi nu înţelegeai de ce evreii şi neo-protestanţii vor cimitire proprii), te încrâncenai că până şi prieteniile se sting aici, că spaţiul delimitativ nu este determinat în timp, că la urma urmei hazardul îşi punea amprenta peste veşnicia ta derizorie înghesuindu-te între necunoscuţi (trăiţi cu mult înainte sau care trăi-vor după tine, mai prost sau mai bine), ajungeai la staţia centrală, coborai maiestuos numărând porumbeii de pe acoperişuri, te trezeai dintr-o dată în mijlocul furnicarului stârnit, încercai să-ţi păstrezi relativa prestanţă, ţineai capul ridicat, spatele drept, voiai să calci măsurat – legile lui Licurg îţi zbârnâiau prin toate venele (“tinerii să meargă pe stradă liniştiţi, cu mâinile sub haină, cu privirea îndreptată înainte, fără să o întoarcă nicăieri, stăpânindu-şi senzaţiile”); nu puteai rezista prea mult  presiunilor, te grăbeai la rându-ţi (câteodată fără ţel, câteodată cu un scop abia precizat), îmbulzindu-te, năvălind, devastai rafturile unei librării (“când şi unde un asemenea noroc”, zâmbea imens librăreasa – pe care nu mai ştiai din ce vis să o iei – şi tu răspundeai amabil admirându-i formele – păcat că există atâtea femei inutil înregistrate în carneţelul tău), cu gândul la ce va să fie acasă (apă închisă, uşă închisă, gaz închis, radioul mut, ceasul întors, pisica îndestulată, lumina stinsă, telefonul scos din cadă – ce voluptos să poţi vorbi la telefon stând în apă până la gât – parcă aveai cu cine vorbi, formai numere aiurea, ascultai voci, atmosfere: telefonul valorează mai mult decât gaura cheii); te îndreptai invariabil spre chioşcul de ziare de unde cumpărai, fără tocmeală, “Sportul”, subliniai cu degetul titlurile, vorbeai cu vecinii de bancă, excesiv graseiat sau dimpotrivă, fără accente, zâmbind condescendent la vreo apreciere zgomotoasă (paştele şi grijania cui v-o orânduit lângă mine), numărai pentru a patra oară buletinele de analize (toate la zi, toate bune), citeai anunţuri (circumscripţie financiară, circumscripţie veterinară, spital judeţean, cinematograf, restaurant, magazin alimentar : “alegeţi cu ochii nu cu mâna, stimaţi cumpărători”, “aici nu se fumează pentru sănătatea dumneavoastră”, “vindem carne de purcel cu cap şi picioare”, “ascuţim brice şi patine sub poartă”, “legăm cărţi sub poartă”, “dactilografiem a doua uşă pe dreapta în fund”,”vindem maşini de spălat frigidere şi aspiratoare”, confecţionăm haine din piele cu materialul clienţilor, coborând în demisolul unei taverne împuţite – cândva raiul prostituţiei de lux – citeai îndemnul “lucrători din comerţ, numai urcând nivelul calităţii serviciilor vă perfecţionaţi”), zâmbeai amintindu-ţi de Simfonia a IX-a a lui Beethoven şi de taxa cam ridicată, pe atunci, prin anii ’50 (o sută de lei ajungea să mănânci jumătate de lună), avansată după enunţarea parolei-dorinţă, de blonda (sau poate roşcata, bruneta ?), apetisantă şi cultă, fredonându-ţi melodia în timpul actului sublim, de sentimentul că încordarea nu ajunge, de bucuria că eşti acceptat în acest depozit de plăcere de doi metri pe unu şi jumătate, senzaţia că nici cele mai îngrozitoare înjurături pe care le ştiai nu puteau anula existenţa acestor vestale (dreptcredincioase ale zeiţei Isis), de cazarma “Transilvania” (sau Ardeleană ?) – multă vreme clădirea cea mai lungă din Europa, fală ajunsă depozit de şobolani, până la deratizarea prin demolare (Cicero bombănind: “istoria este dascălul vieţii”) –, te încruntai la tot pasul, fericit pe de altă parte că nimeni nu îţi poate urmări gândurile întortocheate (inutilă incursiune), arătându-ţi peste tot descendenţa princiară, lansai ocheade pe promenadă spre fostele grozave frumuseţi ale urbei – care nu făcuseră toată viaţa decât să te aştepte pe tine, june-prim, viril, cu gânduri de posedare (eh, pe vremea aceea moravurile aparţineau cerului) – căutai avid feţele trandafiriu-radioase de altă dată (credeai că numai tu nu-ţi schimbasei înfăţişarea din tot oraşul, în cele câteva decenii pe care le purtai totuşi onorabil, fără chelie, burtă, colesterol mărit, scleroză, diabet, prejudecăţi ipohondre), renunţai, salutai şi iar salutai (nevoia inutilă a recunoaşterii), în timp ce mâinile inventariau pierderile de peste zi (nasturi, ziare, insigne, bani nu); ascultai politicos, cu ochii în gura indivizilor vorbindu-ţi despre premisele căderii Imperiului Roman (aici nu avea cine să te taie, dar încuvinţai orice la urma urmei, chiar dacă unul insistent îţi povestea că Arcidava nu este acolo unde se scrie că este şi că ar putea să îţi călăuzească paşii pe un drum antic despre care doar el ştie), despre cheltuielile de întreţinere, despre superba căţea dalmaţiană sau despre bătrânelul sfrijit, proptindu-se într-o cârjă, târât dintr-o parte în alta a oraşului de marele Saint-Bernard care-i mânca aproape toată pensia, despre astm, consumul prea mare de gaz (şi aici le dădeai dreptate), despre cine mai ştie ce…, înregistrai ticuri verbale (înţelegeţi ce vreau să vă spun… pe onoarea mea… când eram la studio… aaaa, nu ştiţi…, eu dom’ne mult timp, vorbesc serios, ce dracu’, am fost mult timp redactor de radio, da, da, da, am şi carnet… – aştepta câteva secunde, teatral, cu gura larg deschisă, pentru a spori greutatea cuvintelor rostite, apoi continua – … pe onoarea mea, acolo scrie clar, am spus şi epigrame, poezii şi poeme, dar mai târziu… era radioficarea în floare, am patru licenţe – dar asta este altă poveste – da, da, eu am condus destine umane… mă înţelegeţi… aveam un pluton pe graniţă, conduceam o companie, da, da, da… aveam o mare unitate în spate, păi eu – mă înţelegeţi ce vreau să spun – eram locotenent, da, da… eram maior…, nu, general nu am ajuns vreodată, nu râdeţi…, pentru că eu nu mi-am dorit… nu, eu toată viaţa am fost căpitan…,  colonel, vă pot spune multe – pe onoarea mea, am trăit multe, vorbesc foarte serios…, păi ce credeţi, venea generalul… ce spun eu, venea ministrul…, şi mânca dom’ne din cazanul în care făceam eu mâncarea, odată s-a nimerit regele prin preajmă… toată armata mă ştia, nu era altul mai grozav în materie de fasole…, da, păi sigur că da…, spatele frontului nu-i cald pe măsura efortului din linia întâi… eu pot să interpretez evenimentele şi faptele, pentru că eu le-am trăit, aşa cum nu sunt ele scrise în istorie, nu vă uitaţi neîncrezători, eu am trecut prin anii dumneavoastră, dar dumneavoastră nu aţi ajuns încă la anii mei, da, da, da… , multă vreme…,  mare scofală mai ştie şi tineretul din ziua de azi…), îţi plimbai liniştit ochii pe mătăsurile violent colorate, ajuns cine mai ştie cum, tocmai la Gara de Nord, pe o bancă nici înaltă, nici joasă, nici albă, nici neagră, cum îi stă bine unei bănci respectabile purtând iniţialele UDR; înfigând dinţii, hămesit, într-un polonez în corn (mai târziu pe aceleaşi panouri va scrie că se vinde câine cald), cu muştarul alunecând discret sub mâneca hainei; ascultai blânda voce hârâită, dictând în difuzoarele peroanelor încotro să se îndrepte călătorii şi ce hârtii să nu arunce pe jos; revedeai, în minte, muzeul în aer liber al locomotivele cu aburi – monştri domesticiţi – acoperite cu tot felul de porcării scrise cu creta, simţeai vântul şuierând a pagubă prin cabinele descompletate şi nu-ţi părea rău nici acum de mica aventură finalizată cândva (cu o necunoscută, consăteană, colegă sau vecină) printre manete şi manometre (puştismele vieţii te mai saltă dintre pereţii morocănelii care se instalează cu timpul), morfolindu-ţi până la sfârşit bomboana cu gust de ulei rânced (“nici o masă fără dulciuri”, “daţi copiilor dulciuri”, apoi “nu daţi copiilor dulciuri în exces: carii dentare, obezitate, diabet zaharat” – hachiţele sufletului tău de mucenic încercat degeaba); te strecurai în apropierea milogului nevăzător care îţi respecta tăcerea (“Nu-l cunoşteam după nume, nu vedeam nici pe atunci, dar îl salutam cu să trăiţi dom’ profesor – poate pentru faptul că-i simţeam silueta distinsă; păşea lin, uşor şi, dacă n-ar fi avut plachiuri, care să-l facă să bocăne întocmai unui recrut cu bocancii plini de ţinte, l-aş fi recunoscut ca pe un ansamblu deosebit de scârţituri şi zornăituri de monede din aluminiu şi alamă; îl ştiam pufnind răbdător – doar nu or fi fost de vină doar polipii – aerul lui şuiera într-un mod curios, misterios, mă atrăgea irezistibil pentru că simţeam superioritatea omului rasat [termen pe care îl foloseam destulde des în adolescenţa mea tulburată de ample mişcări sociale, vis-à-vis de vreo două trei muieruşti trupeşe, la care am rămas să poftesc doar – deşi eram chipeş şi pe atunci, dar altele erau criteriile de referinţă], simţeam reţinerile dictate de convenienţe sociale – nu era, cred eu, fitecine, nu-i aşa ? –, durerea de a nu reuşi să-şi exprime corect senzaţiile – apăreau prea multe dicţionare de legi ortografice, ortoepice şi ortopedice, termenii de-loc-ne-mai-şchiopătând-odată-stabiliţi-de-academicieni – şi nu era numai asta, îl ştiam şi după mirosul de sprayuri amestecate cu transpiraţia abundentă – cred că era un tip nervos, deşi nu o arăta –; altfel transpira la bucuria de a găsi mâncarea preferată, altfel la salut, altfel când muncea, când râdea, când dojenea, când se irita, când citea, când medita, într-un cuvânt era un om care ştia să transpire şi să se poarte, ştia să fie purtat, aşa benign cum părea, dar ştia…”), priveai fără să crezi că infirmul ăsta rămăsese aşa (fără titlul de veteran de război) după războiul de reîntregire a neamului şi că este nepotul marelui conte, cel căruia de multe ori fusesei obligat să-i duci ţucalul (chiar dacă, la rândul tău, aveai un rang oareşcare în armată); numărai încordat maşinile de pe stradă, făcând proporţia între cele albe şi cele negre, hălăduiai abulic prin piaţă, lăsându-te atras într-o parte şi în alta de mierea glasurilor chipurilor acre, preţăluind şi iar preţăluind, cu mercurialul copiat caligrafic pe o hârtie maronie de ambalaj, cumpănind şi cumpărând – cu mare greutate – un măr auriu (pe dinafară viermănos, pe dinăuntru frumos), urmăreai cursurile preţurilor la canari, visai un ospăţ fastuos pentru Riţi-Miţi (care, iacătă, oare ce face biata de ea singură în cameră); te apropiai de o bătrână decrepită şi semianalfabetă (sau dezinteresată) care îţi arăta în secret o carte interzisă (pe care bărbată-su o citea pe furiş, închizându-se în pod – pe timpuri), cerând apoi o mie de lei pe acest exemplar din “cartea de bucate”, ediţia 1900, cu chipul regelui pe prima pagină, întindeai pasul pentru a ajunge din urmă timpul, sorbeai prânzul: o supă de oase (un leu şi şaizeci de bani), beai apă minerală de la fântâna publică; apoi, sătul, savurai cerul, pompa de benzină cu robii săi încolonaţi dis-de dimineaţă, trecătorii absorbiţi de propriul mers, copiii repetându-şi lecţiile în vuietul străzii, crucea Domului din Piaţa Unirii, acoperişurile amintind lumi trecute, frontoane cu amoraşi, copii după Anteu, Mercur, nimfe, danaide, dame de companie planturoase, meşteri imortalizaţi în ghips şi piatră cu barda în mână, basoreliefuri înconjurate cu ghirlande de lauri şi de prenumele matroanelor care dădeau vile posterităţii (Marghioala, Minodora, Maria, Melinda, Magdalena, Maria, Marghioala, iarăşi Maria), savurai cerul, în care cădeai dintr-o dată ca-n nemoarte; căscai frunzărind cartea, oprindu-te la pagina unde ţineai minte că ai ajuns, reluai lectura neapărat palpitantă, moţăiai, auzeai glasuri străine (poate din carte, poate de pe banca vecină, poate din minte), îţi destindeai braţele, pieptul, picioarele, muşchii degetelor (să existe şi aşa ceva ?), muşchii pleoapelor, ai creierului (şi asta tocmai în faţa monumentului ciumaţilor şi a sfântului Nepoumek); pătrundeai prin poarta de nord a cetăţii, măsurai cu ochiul grosimea zidurilor, lătimea şanţului (măi, să fie, ce oameni mai trăiau şi în evul mediu), pipăiai cu buricele degetelor cărămizile seculare (uşor sfărâmicioase suferind şi ele de o anumită boală în oraşul aruncat cândva între mlaştini nesănătoase – fantoma lor o mai simţi în nopţile lungi de burlac înrăit, încolăcindu-te cu miasme, pânze de fum sau ceţuri, zgomotul bulelor de aer spărgându-se la suprafaţa apei, în rest linişte mârşavă lingându-te, preumblându-ţi-se pe subsiori, peste ploapele îngreunate, gâdilându-te neplăcut, şi atunci sari îngrozit, te desfereci de coşmaruri, citeşti ce-ţi cade în mână – dicţionare, ziare, poezii, romane – psalmodiind, făcând slujbe păgâne, cu vocea ridicată, aproape ascuţită, te rogi şi blestemi totodată, simţi cum febra ţi se urcă la cap, se răsuceşte la rădăcina dinţilor; faci un duş rece, unul fierbinte, bei un ceai, o aspirină “Bayer” – de unde ai primit-o, te-ar putea întreba unul plătit să întrebe în stânga şi-n dreapta –, o sticlă de “pătlagină”, te arunci în aşternuturile jilave – aici totul este jilav, te plângeai unui doctor care te liniştea că mlaştinile au dispărut ceva mai demult şi că nici el care e mai bătrân decât tine cu vreo treizeci de ani nu le-a mai prins –, le mototoleşti, răsfiri pernele pe tot patul, plapuma ţi se pare un munte şi asta îţi face bine, te răcoreşte, te simţi între dealurile tale, între munţii tăi, între pădurile tale pe care le iubeai, între apele tale de munte, sănătoase, curate, respiri din ce în ce mai lin, mai regulat, pulsul revine la normal, febra trece ca un rău necesar; mai pendulau în sus şi în jos câteve siluete de străjeri înarmaţi cu halebarde, apoi adormeau şi ei, sau erau schimbaţi, sau erau împuşcaţi, sau cădeau de pe ziduri, sau se îndrăgosteau, sau dispăreau: care prinşi de turci, care de unguri; te linişteai); sesizai că iarba-i de coasă printre creneluri, cotrobăiai inutil prin colbul elevat al anticariatului, ieşeai în aerul pur al cetăţii medievale (nisipul memoriei scrâşnea), priveai în lungul şanţului săpat pentru cine mai ştie ce intervenţie la canalizare, termoficare, apă curentă, gaz metan, linii telefonice, curent electric; straturile ireversibile ale istoriei presărate cu cărămizi roşii, resturi de mortar, relevându-ţi-se sub icniturile moi ale târnăcopului, îndepărtându-le, lăsându-le fără legătură şi coexistenţă – istoria ca o poezie eliberată de ritm; băteai străzile simţind cum sfârşeala te cotropeşte, ca pe un om cu puţine pretenţii (cum altfel Francesco Sforza, 1401-1466, fost condotier al trupelor lui Filippo Maria Visconti, senior al Milanului – “pentru că a avut armată, a devenit dintr-un om oarecare, duce al Milanului; iar fiii lui, care au ocolit truda armelor, au ajuns să fie oameni oarecare, după ce fuseseră înainte duci” – Machiavelli, Principele), te înviorai brusc pe malul râului canalizat, descifrai freneticele mişcări automate ale înotătorului, traversând de mai multe ori apa, sub privirile contemplative ale obişnuiţilor gură-cască (studenţi cu examenele nu tocmai luate, liceene în stare de plictis admirativ, copii fără gândul de a ajunge acasă, pensionari de profesie), încreţeai involuntar nasul la gândul orelor de înot îndrăcit al celor doi soţi moldoveni pentru a traversa cotul Dunării de la Orşova-gară la Orşova-oraş, în final considerând că se adresează reprezentantului ordinii din ţara limitrofă, predându-i-se acestuia satisfăcuţi de ispravă (“unde vă duceaţi, ‘tu-vă muma voastră de căţei cu colacii-n coadă, linge-blidiştilor? anafura cui v-o dat dracului în lumină, ne lăsaţi pe noi să luptăm şi pentru voi şi apoi să vă întoarceţi să vă bateţi cu cărămida în piept că aţi fost dizidenţi”), îi lăsai în colţul memoriei, porneai şontâcăind (hait, altă librărie, cutare, cutare – ia te uită dom’ne şi ăsta şi-a scos vorbele, scrie curat, litere frumoase: “prim’a tipografia romanesca in Banat, D-l Simion Pocrean tipograf roman s’a asedzat definitiv in locul seu natal, in Resitia montana ca tipograf, realisand astfel o dorintia de mult nutrita si simţita de inteliginti’a romana, adeca: infiintiarea unei tipografii romane in Banatul nostru” – “Luminătoriul” 5 – 17 mai 1884) – numărai cu zgârcenie banii, socotind cam câte exemplare să cumperi dintr-o obscură carte de aventuri, investiţie pe care o scoteai cât ai clipi din ochi în piaţa de vechituri – “ocsko piacz” – talcioc recunoscut de toată ţara, aprovizionat cu cele mai sofisticate mărfuri (haine vechi, ace, periuţe de dinţi folosite sub deviza “De vreţi să rămâneţi fără dinţi, folosiţi cu încredere periuţa de sârmă Mehedinţi”, şuruburi ruginite, păpuşi descompletate, umbreluţe fără spiţe, pantofi cu găuri în talpă sau cu bombeurile căscate, dekuri AKAI, boxe super-HIFI, bluejeanşi, gumă de mestecat – ciunga, sau gumă de amestecat –, zahăr, porţelanuri, andrele, balamale, videocasetofoane, brelocuri cu nuduri, caiete pe jumătate scrise, chei de yale, biciclete fără ghidon, baterii de ceas, pixuri consumate, cutii goale de RAMA şi de cremă de ghete, anticoncepţionale expirate – “baterii, baterii să nu faci copii”),