Ieșiți din Ghiroda, Tie l-a rugat pe bunul său prieten, încă din copilărie, spre nedumerirea acestuia, să oprească birja, că vrea să mai fumeze o țigară. Nu i-a răspuns, dimpotrivă, Peki a tras de hățuri și caii au iuțit ritmul. Calm, ceea ce nu-i stătea-n fire, când abia trecuseră de marginea islazului, a deschis ușa diligenței și a sărit. Birjarul, deși observase, și-a continuat drumul, până a dat în drumul principal. S-a uitat în urmă, după Tie, care se așezase pe o piatră, ținându-și capul plecat, ca și cum ar fi fost stăpânit de o stare de rău. Era sigur că Peki când îi observă lipsa se întoarce. Oprit în fața lui, constată că Tie, în anii cât lipsise, îmbătrânise mai mult decât ar fi fost cazul. Părul la tâmple îi era argintiu, fruntea, brăzdată de cute, de parcă mereu ar fi fost încruntat, gura îi era prinsă în alte două cute, ca niște acolade, care se porneau din mijlocul obrazului și se adunau către colțurile gurii.
Tie amuțise cu uitătura înfiptă în iarba argintie, strălucitoare, în lumina biruitoare a zorilor. Nu i-a tulburat liniștea, îi știa obiceiul. Când Tie era cuprins de un regret sau mâhnit, își ascundea privirea și tăcea, pica într-o muțenie încât ai fi putut crede că nici măcar nu mai respiră. Prima dată îi cunoscuse starea asta, își aminti Peki, când îi murise bunicul din partea mamei sale, la care și crescuse, în coliba de dincolo de Bega, către pădure, unde-și ținea turma. Bătrânul intrase în apă să își salveze doi miei, care alunecaseră de pe dig, și nu a mai putut ieși, cu toată zbaterea. Atunci Tie l-a așteptat în fața casei, singur, ceilalți fiind strânși în curte, și cu porțile larg deschise, știind că urma să fie adus cu căruța de la colibă. Stătea la fel, cu capul plecat și zidit în tăcerea asta care, de-atunci, în unele moment îl acaparează. Caii, din senin, s-au pornit cu trăsură cu tot spre jgheabul unde se adăpa cireada. Peki îi lăsă, fiind preocupat de starea lui Tie care, tocmai atunci, trezit din visare de zgomotul făcut de cai, îl privi cu o detașare stranie. Era desprins de orice adevăr. Era numai el și gândul nemărturisit. Acum nu își mai ascundea privirea și Peki îi văzu ochii înlăcrimați. Nu-i tulbură liniștea, aștepta, sperând că-i face o confidență. Dar Tie, cu uitătura la fel de rătăcitoare, era doar cu el. Hotărât să-i arate că-i este ca întotdeauna aproape, indiferent de împrejurare, a vrut să știe: ”Tie, tu te pregătești să nu te mai întorci niciodată?”
(Va urma)