Cineva spune că dacă simţi nevoia să te injure câţi mai mulţi faci un dicţionar, al personalităţilor dintr-un domeniu Şi asta pentru că, dincolo de subiectivismul tău, e aproape imposibil să nu omiţi pe unul sau altul, care se vor simţi ignoraţi şi vor vedea în tine cel mai mare duşman personal al lor. Doar că dicţionarele şi istoriile nu se scriu chiar în orice perioadă. Există un timp al lor, marcat, de cele mai multe ori de evenimentele istoriei. După al doilea război mondial, ca după primul, au apărut istoriile scrise de învingători, apoi literatura scrisă despre învinşi, iar la urmă au apărut dicţionarele şi istoriile literaturii scrise despre cei fără noroc.

Evenimentele din 1989 au determinat ca în anii ’90 să apară o sumedenie de dicţionare ale scriitorilor dintre cel de al doilea război mondial şi revoluţie. Sfârşitul de mileniu a împins munca istoricilor literari, în speţă mai departe făcându-i dornici să-şi exprime părerile asupra unei acolade de timp din ce în ce mai mare, până la începuturile literaturii scrise, ori chiar până la tăbliţele de la Tătăria, ca prim semn de civilizaţie descoperit pe meleagurile noastre, aflat cu mult înaintea alteia rămase în istorie. Ceea ce diferea era prezenţa sau absenţa unora dintre contemporani, căci la o anumită dată toate aveau cam aceeaşi informaţie.

Frumuseţea tuturor acestor dicţionare care, în paranteză fie spus nu-i interesează decât pe cei ce se află sau nu se află în paginile respective, şi pe o mână de dascăli universitari, a fost aceea de a reconstitui din părţi un întreg al culturii române scrise, ori a unei zone istorice. Pe fondul unei inflaţii de nume vehiculate la grămadă, propulsate de televiziuni, radiouri şi presă scrisă a apărut această voinţă unanimă a autorilor de istorii literare şi dicţionare de a reaşeza nişte personalităţi ale momentului, alături de clasici. Opiniile diferă de la autor la autor, singurul lucru stabil fiind fişa bio-bibliografică, ca şi cum ne-am afla la capătul unei perioade din care, peste douăzeci de ani, alţi istorici literari să-şi pescuiască niscaiva informaţii. Această efervescenţă a bilanţurilor e pornită dintr-o disperare a recuperărilor posibile, cum cea din anii ’90 reprezenta o delimitare de un timp istoric. O recuperare disperată în plin fenomen al transformării literaturii în obiect de consum, într-o epocă a consumului superficial, al goanei după bunuri sau supravieţuire, cu o credinţă oarbă în clipa ce e de trăit, complet despiritualizat. Ca o concluzie imediată a acestor eforturi nu la îndemâna oricui e că ultimii 17 ani n-au reuşit să impună încă nume capabile să le ia locul celor din generaţia deceniilor 7 şi 8 ale veacului trecut.

Voinţa de impunere a unor grupări pe generaţii va fi lămurită probabil de dicţionarele şi istoriile literare ale anilor 2030, când din puzderia de nume ce se regăseşte aici sau dincolo, vor mai supravieţui doar câteva, marea masă fiind formată din scriitorii de atunci. Şi asta pentru că în artă şi literatură doi sunt prea mulţi.

Într-o retrospectivă a artei flamande, unde se studia lumina inegalabilă a Olandei erau luate în discuţie lucrările a peste cinci mii de pictori de mare valoare ce au trăit între Renaştere şi mijlocul secolului al XX-lea. Dicţionarele contemporane de artă, Larousse-urile, marile enciclopedii, mai păstrează numele a zece mari pictori, iar istoricii de artă olandezi mai vorbesc încă de vreo cincisprezece, de parcă celelalte câteva mii au fost ucenicii acestora sau epigonii lor.

Voinţa de a egala performanţa lui George Călinescu a nutrit-o, de bună seamă, fiecare dintre aceşti istorici literari care şi-au ales un grup masiv de autori din lumea imediată, pentru a-i impune, ori au încercat să acopere cât de cât onorabil o suprafaţă a timpului literar românesc. Ce se va întâmpla mâine, sau, iată acum când vor intra în competiţie cu întreaga literatură europeană, cu toate parti-pris-urile ei, vor afla generaţiile viitoare, care-i vor da dreptate lui Remy de Gourmont că fiecare epocă îşi scrie propria literatură. Cert, că încetul cu încetul, în iureşul numelor ce se vehiculează pe toate site-urile, la televizor, radio, presă scrisă, cele ale scriitorilor ocupă un loc modest, oarecum marginal, în zona crepusculară a cititorilor de carte. Arta profesionistă a scrisului ia încet locul artei amatoare, prezentă acum doar în cataloage mai modeste, propulsând nume care se vor pierde între cele ale confraţilor literatori dintr-o lume globalizată. Marele perdant e, ca întotdeauna creatorul, cel care se simte alături de lumea învinşilor, care le descrie viaţa, simţindu-se alături de ei, în vreme ce istoricul, cel ce interpretează mereu altfel textele fiind întotdeauna de partea învingătorilor, le va ilustra spre neuitare vieţilor acestora. Vom parafraza gândul lui Gourmont şi vom spune că fiecare loc îşi rescrie propria literatură, marii învinşi fiind învingătorii de ieri, scriitorii păstraţi spre memoria unui grup restrâns de specialişti, şi ei tot mai puţini la număr şi mai indiferenţi. La inflaţia de nume a apărut din nou o inflaţie de dicţionare şi istorii, costisitor de tipărit, destinate unei uitări colective care anunţă sfârşitul epocii de glorie a literaturii. Vom trăi astfel sentimentul katarsisului, poate sub impactul CD-urilor cu muzică orientală de la limita dintre relaxare şi trăire artistică, sub impactul vizualului şi al tabloidelor cu informaţii computerizate, cele care şterg din memoria individuală semnele trecerii peste un timp. Iar mai departe, generaţiile viitorului vor alege subliminal dintre toate acestea doar varianta cea mai utilă supravieţuirii speciei. Scriitorii şi artiştii uitaţi azi din dicţionare şi istorii se pot linişti că foarte curând, chiar şi în dreptul numelor unor mari oameni se va afla doar o informaţie sumară, în timp ce creaţia literară şi artistică va deveni un bun comun, ca oricare obiect artizanal.