Născută la Drobeta Turnu Severin, Alexia Bădescu a absolvit Universitatea de Vest din Timișoara și trăiește, de câțiva ani, în Marea Britanie. A publicat ocazional, în reviste culturale ca Ante Portas și Sintagme literare și, firește, pe rețelele din mediul online. Poeta a ales pentru prezența sa literară o discreție nejustificat de timidă, deși creația ei trece mult dincolo de calitățile unui autor aflat în căutarea unei voci distincte, încă nedebutat în volum. Alexia Bădescu scrie o poezie tandră, luminoasă, plină de vigoare, dacă nu chiar, de un soi de virilitate, mascată de imagini și metafore proaspete, surprinzătoare. Convinsă că adevărata poezie este atunci când te doare, ea face din versuri o modalitate de a-și face cunoscute tristețile, neliniștile și angoasele ce-i cutreieră sensibilitatea și patima existențială. Sunt tensiuni asumate cu o seninătate similară aceleia prin care Alice descoperă, dincolo de evenimentele cotidianului, țara minunilor din cuvintele devenite poezie.    MARIAN ODANGIU

***

într-o zi voi inspira înalt și voi expira oblic
inima mea
tradusă în prea multe limbi
va alunga neliniștea care o strânge de gât
ca o cucoană bătrână renegându-și ridurile
plasă de siguranță îmi va fi obișnuința de a privi absurdul prin ochii unui vultur pleșuv

într-o zi
îmi voi ierta amânările
căderile
risipirile

într-o zi mă voi scălda în lacrimile icoanelor făcătoare de minuni
voi arunca drobul de sare și voi îndrăzni

dar nu azi,
azi sunt prea ocupată să-mi fie teamă

2.

sunt trist femeie

ca un caporal

ce-și plânge disperarea în surdină

mă simt haotic și un pic impar

și nu mai vreau să știu cine-i de vină

nu vreau să știu cât absolut

ne poate frânge în cuvinte

cine de cine s-a pierdut

cine-a sperat

și cine minte

mi-e goală azi iubirea-n calendar

și caii galbeni nu se mai adapă

nu-mi ești

nu îți mai sunt un avatar

ci doar un gângurit de groapă

și m-ai făcut femeie

început

dar și sfârșit înnebunit de coastă

și nu mai știu

cine pe cine a durut

de ce a-mbătrânit povestea noastră

3.

ia-mi inima în dinți femeie

simte-o

este încă vie

e derutată și confuză

dar încă-mi poartă fulgerul din toamne

sunt misogin

eternul macho

actorul ofilit din parodie

sunt ventrilocul rânced din pustie

întoarce-mă pe dos femeie

strivește-mi nepăsarea cu un zâmbet

voi înflori a câtă oară

din mucegai

din rapsodie

ia-mi inima în cuget doamnă

ascult-o

este poezie

4

adevarata poezie este atunci când te doare
departele din tine
apusul din aproape
când troienești un vulcan
îmblânzești un om
salvezi un tigru cu sufletul plin de umbre
poezie e
când nu-ți vin cuvintele
dar le bâlbâi pe înțelesul tuturor
o combinație de iubire primitivă și senzualitate
trebuie doar să- ți ții respirația
la fiecare târziu
din inimă

5.

o iubire mare e un curs de dumnezeire
un acum galopant în care te afunzi ca într-o inocență a gândurilor
o inițiere în arta pudorii
un atom regal ce durează cât o metaforă
pierdută
într-o întâmplare
fără ochi
și fără savoare

6

un pix
o piatră
o ură sălcie
așa se construiește absolutul
din așternuturi murdare
din dureri prin care vântul se crapă
din negrul cu care oamenii îți creionează fiecare răsuflare
tu nu semeni cu ei
ai nasul unei clipe dantelate și precare
fruntea îți este netedă și barbară
iar ochii
ochii sunt povara lui dumnezeu

când ți-e foame de un miraj
când dezgustul îți inundă toate celulele
te zbați între flux și reflux
te rătăcești în floarea-soarelui
doar atunci
semeni cu o blândețe
jumătate inimă crudă
jumătate rană
semeni cu toate miriapodele pământului
cu o mirare
cu o tablă de șah
dar niciodată cu fața ascunsă în verde de paris

7.

căutam un algoritm cu două inimi
o adriatică fără deziluzii
un minut grăbit care să-mi strige
dezvelește-te suflete
urmam cărarea de cărămizi roșii
ultima dorothy în căutarea unui învățător de vânturi
răsăritul vibra sub nedumeririle mele
mai stins
după fiecare bătaie de inimă eșuată pe tărâmul fantasmelor

unde sunt
singura patrie spre care alerg
este iubirea

8.

stau în fața ta
simplă
așa cum m-ai cunoscut
un ghemotoc de neliniști
o rană fără suflet
nu am uitat cum îmi pictai inima cu graffiti vandalizând fiecare bătaie
cum îmi împleteai fricile în plasa de fluturi a destinului
ochii tăi erau lacrimi din rănile lui dumnezeu
gura ta o arcuire a buzelor mele
îți memoram fiecare curbură a trupului
neștiind că mâinele trecuse deja

străzile pe care merg acum scrâșnesc
a pași grăbiți
a repetiție pentru absurd
a nepăsare

9.

adorm în tăcerile tale
mă trezesc în nedumeririle mele
nu s-a întâmplat nimic
monotonia aceasta absurdă mă-mpinge afară din mine
e ger în secunda ce ne fecundă cu dinți colțuroși ascuțiți de prea multă vină
nu mai ești tu nu mai sunt eu „divina comedie” a lui dumnezeu
ci o banală rutină
iar templul acesta odată măreț
acum e ruină
redă-mă pământului antigona
să pot inspira lumină

10.

purta un trenci obosit
în inimă o văgăuna și câteva mări moarte
semăna cu un mandarin uneori
părul vâlvoi mâini noduroase
rădăcinile înfipte în mizeria propriei sorți
ascundea la piept arcușul și vioara care mai scârțâia
nevrotic
bătrânul cu bățul
strigau batjocoritor șmecherii din cartier
câte-un marinar afumat îl mai scuipa prietenește pe frunte
pantofi cu toc înalt cizme cartier îl călcaseră de-atâtea ori în
picioare fără milă
indiferența lumii îl apăsa ca o dună neagră și grea
era doar o flașnetă veche la care cânta sadic un rechin
un nimeni în bătaia nopții
dar sufletul îi mirosea a valhalla

11.

moartea tocmai revenise de la tropice
amăgitoare ca o felină
la un bilet de avion distanță de mine
s-a uitat fix în sufletul meu și m-a întrebat
sunt frumoasă
am început să fluier a pagubă a ceaikovski
învățasem demult să fluier de pe vremea când am aflat că orizontul mi se-ngustează bandă cu bandă
ești frumoasă îi spun
fie ce-o fi
nu te iau nu vreau să te vindec de
singurătate
viața mă aștepta la un vis lumină

12.

domnișoara era mlădioasă era sublimă
avea zvâc avea spectru avea adrenalină
picioare unduioase ca nilul
sâni mai glorioși decât grădinile suspendate ale semiramidei

învățase tehnica îmbrobodirii alături de mama ei vrăjitoare
aruncase la gunoi secvențele din copilărie
podeaua de lut frigul lipsa de afecțiune le dăduse de pomană altor copii ca pe o moștenire amară

domnișoara ducea o viață glamour
gramatica mai scârțâia dar era vedetă pe sticlă
primea săptămânal cereri în căsătorie sfaturi inutile câte-o răstignire în scris și îndemnul proletar de a se duce la muncă

se simțea în largul ei în lumea asta de prădători fără suflu
dar uneori îi lipsea ceva
inima ei era fără un minut
albastrul nu i se născuse încă

13.

eram un lungan timid și slăbănog
fetele mă considerau un ciudat
băieții îmi dădeau diverse nume
vorbeam mult și despre orice vibrau ideile în aer străluceau ca niște licurici în noaptea minții în decor mâinile erau o prelungire a gurii
fetele clipeau își afănau maiestuos părul cu mâna
semn de profundă plictiseală
dar mă complimentau divin
vorbești ca din cărți
văzuseră ele la biblioteca municipală cum stăteau aliniate tăcute colorate frumos
eram veșnicul confident
umărul meu era sfințit de lacrimi îmbălsămate

dar ea exista în imaginația mea
suspendați amândoi în alt univers
născuți cu iubirea în suflet
conștienți că iubirea e o artă ce nu are timp de minți prea sterile
ea minunea mea știa că iubirea în forma ei sublimă e puterea ce menține universul alert
care ne respiră și ne divină
singura stare absolută din care rezultă un întreg

sună alarma
în puii mei
iar merg un kilometru prin zăpadă până la muncă

14.

tatăl meu era un elf al luminii
mama o simplă florăreasă din Obor
am ieșit din pântecul ei cu un scâncet
prevestind dureri neștiute încă
nu am vrut să deschid ochii să văd lumea aceasta
care mă amăgea cu un sfârc
de parcă știam că viața îmi va demonta toate jucăriile

nu moștenisem nemurirea tatălui
dar plângeau în mine toate păcatele mamei

am fost „cumințenia pământului”
nu îndrăzneam să mut niciun gândac de la locul lui
de teamă să nu tulbur ordinea firească a lucrurilor
cezarul venea uneori să-mi inspecteze pulsul fiecărei
dezamăgiri
aveam planuri mărunte
bucurii mărunte
regrete mărunte
gânduri mărunte
vise mărunte

doar sufletul îmi era pantagruelic

15.

dragostea expiră Alice

ca o halcă de carne uitată în galantar

n-o poți stăpâni

nu poți stăpâni timpul care-ți șifonează

ielele

misterele

arterele

fericirea e

un pahar de nu știu ce

de nu știu cum

din care te trezești mahmur și hilar

numărând cioburile de pe fundul absurdului

nu încerca să deslușești amănuntele Alice

vizuina iepurelui e prea strâmtă

minunile te strivesc

chiar dacă te îmbeți în fiecare noapte cu un trup de bărbat

tot nu vei învăța

că iubirea nu se împacă niciodată cu înțelepciunea

că inimile astea bătrâne se frâng ca niște surcele

poate că indiferența e tot un fel de poveste de dragoste

scrisă la mai multe mâini