Ion Chichere și boema pe axa Reșița - Timișoara

Luna decembrie este și luna nașterii poetului Ion Chichere, „beiul” din Fizeș ((reper pe harta Banatului, is Chic here ) și regele boemei de „Semenic”din Reșița. Un 11 decembrie, în urmă cu 65 de ani, dar beiul a plecat mai devreme, în altă boemă, la 50 de ani, să nu se dezmintă: un boem nu poate îmbătrâni ca toți ceilalți clienți la o masă obișnuită de café-bar.

Un mod de a ne cunoaște între noi, dincolo de (ne)circulația cărților, erau întâlnirile de la cenacluri și în taberele de literatură, un fel de cenaclu anual sui generis, o lojă „masonică” liberă de protocoalele lumii.

La cenaclul de la Casa de Cultură a Timișoarei, cantautorul folkist, Victor Georoceanu un chitarist sensibil şi discret (contabil pe statul de plată la UVT, și el plecat spre Neverland) pusese pe muzică poemul „Balada vânzătorului de soare” și , în unica sa carte ( o carte spumoasă, scrisă pe o partitură zglobie prin vervă şi umor)„ Contabilul eşecurilor (amintiri)”, nota despre cenaclul lui Chicere și afişul cu anunţul şedinţei de lucru scris peste o pagină din ziarul „Scânteia”, cu fotografia lui Ceauşescu:„Cenaclul Spitalului de nebuni”.

Treptat, constat că imaginile prietenilor literați, taberiști de suflet, trimit ocheade din ferestre diferite. Unii hălăduiesc împrăștiați pe coclauri diverse, gândind poate sporadice reîntâlniri. Alții însă, răspund în ecou, dintr-o tabără continuă, atemporală și aspațială, acolo „unde sunt cei care nu mai sunt”, Gh.Mocuța, Nică Ardeleanu, Mircea Buiciuc, Gigi Zincescu, Ion Chichere, Doru Timofte…

Taberele noastre estivale erau „mici vacante intelectuale”, departe de lumea dezlãnțuitã, „un experiment artistic unde scriitorul își încarcã bateriile uzate si unde redescoperã energiile vitale în stare latentă” spunea Gh. Mocuța, criticul și poetul care a părăsit și el „Arca” arădeană, să fie alături de cei din ecou.

Deschid fișierele cu jurnalele de tabără și cu o foame pantagruelică mă arunc în savoarea acelor pagini, ca în Țara Canaanului.

Una dintre tabere era cea de la Crivaia, a cenaclului „Pavel Dan” de la Casa Studenților din Timișoara. Era într-o zi de miercuri, 2 august 2000, când, după masă, notam în jurnalul de tabără, a sosit „artileria grea din Reşiţa”, cu poeţii Ion Chichere şi Nicolae Sârbu. Misiunea?! Să pună bazele literaturii române multilateral dezvoltate, cu intrare în NATO şi-n Uniunea Europeană, pe frontul de vest bănăţean, în cristale boemiene. Eveniment parafat prin pactul cenaclier „Pavel Dan”-„Semenicul“ semnat la Reşiţa şi la Timişoara, la Casa Albă a Studenţilor Recalcitraficanţi de Droguri Estivale și la reședința de vară de la cabana Crivaia.

Cum întâlneau aici critici cu ștaif (Eugen Bunaru, Robert Şerban, Viorel. Marineasa, Gh. Secheşan) ,s-au pornit inevitabil disputele literare, la talk show-urile ad-hoc. S-a puricat astfel postmodernismul generaţiei nouăzeciste, s-a polemizat vis- à- vis de generaţia optzecistă, ori de caracteristica poeziei momentului – a raportării la divinitate, în metafore mistice… Intervenţiile, mai „neortodoxe”, ale lui Iosif Caraiman ori Gogu Lână,au stârnit, tot inevitabil, scântei…

În altă vară, în 2003, trupele au fost de la început împreună. Într-o joi, în 31iulie, a citit Andra Mateucă o reprezentă a tinerele speranțe de la „Pavel Dan”. I. Chichere îi aprecia „derizoriul şi cotidianul de bună calitate, relevant pentru atmosferă” și conchidea: „Poemul viitorului e poemul acesta epic şi nu poezia lirică mai familiară la noi, la Semenic”.

El însuși scria atunci o poezie gravă, cu un misticism propriu, or mie mi-era dor de „chicherismele” din „ Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste”, de poemele citite prin anii ’90 în revista „Orizont”, prin care îi îndrăgisem scrisul boem.

Sâmbătă (tot într-un 2 august), a fost seara reșițenilor, Ion Chichere, Costel Stancu, Ovidiu Gligu. Chichere pater magister al tinerilor reșițeni prezintă mai întâi, panoramic, cenaclul din Reşiţa „Semenicul”, sub sloganul de la „Junimea”:„intră cine vrea şi rămâne cine poate” şi unul japonez:„crede în onestitatea celuilalt”. Citește apoi dintr-un volum nou de poezie erotică, „Puterea iluziei”. El care era as în alegerea titlurilor („Absurdistan”, „Excalibur”) și avea chiar o teorie proprie a cuvântului de titlu, venea acum cu un titlu care mi s-a părut expirat, inexpresiv prin cât a fost de fumat. Nu am reuşit să-l conving deloc că nu e inspirat, mă căina că nu înţeleg ideea lui, sugestia că iluzia e mai reală, mai consistentă decât neiluzia. Avea o susținere strict sentimentală, la bază o istorie reală, o iubire mare, pentru care ar fi vrut chiar să divorţeze (că nu se putea cu două neveste), dar Costel Stancu îl convinsese că nu va avea nimeni grijă de el, pe cât era de boem, mai bine ca soția, Nuța lui (cea care l-a temperat de atâtea ori în fața atâtor nebunii). Ultimul volum era „Cartea dintr-o zi” cu o prefaţă de Șerban Foarţă, și avusese titlul „Noaptea Sfântului Bartolomeu”, dar Foarţă îl schimbase, pe baza faptului că într-adevăr, îl scrisese într-o zi. Valeriu Drumeș replicase că era mai bun titlul inițial „Ți l-a schimbat pesemne din invidie”.

Seara, pe drum spre terasa „La Brighite”, Chichere comentase cumva sibilinic: „E ultima carte, e suflarea mea pe ultima sută de metri”. Că nu va mai fi peste câteva luni. Nu știam atunci ce să cred! Era derutat, confuz de suferinţa iubirii „imposibile”, ori pe care nu ştiu cum o pierduse?! Să-l iau în serios că ar avea o boală fatală, ori era fanfaronadă?!

Eu citisem o proză, „Gerontofisme” (publicată apoi în volumul „Așteptările slăbănogilor”), Ion Chichere mă apără de unele critici: „Mi-a plăcut tendinţa socială, şi ar trebui să se implice mai mult, să fie mai curajoasă, am simţit-o apropiată de mine cel din volumul « Absurdistan»: absurdul cotidian care ne sufocă şi prosteşte tinerii necopți”.

Bineînțeles, că, ajunsă acasă, am luat volumul „Absurdistan”, am trecut duios peste dedicație „Minunatei prozatoare, prietenei Mele Maria Nițu, cu drag” și am plonjat din nou în apele poemelor. Ape învolburate rău! Apocaliptic „aici la marginea imperiului sovietic/ am văzut cum un copil a sărutat un pepene/ aici la marginea ortodoxiei/ am văzut un cerşetor/ mîncînd lumînări/ aici la marginea imperiului habsburgic/ am văzut cum un ţăran/ a răstignit pe gard/ mîinile victimei sale/ şi capul decapitat/ i l-a expus/ într-o găleată/ de zinc/ aici/ în plină republică/ am văzut un om/ mîncat de viu/ de cîini/ aici la poalele kogaionului/ şezum şi plînsum/”(În centru la margine).

Mai era apoi Tabăra de Literatură de la Oravița, „tabăra lui Mihai” (Moldovan), în fiecare vară, cu recitalurile casei la Ochiul Beiului. Într-un an, a fost o deplasare la Forotic, la casa memorială Ion Rusu-Şirianu, de fapt doar o mini-încăpere din casă, la intrare, în care vizitatorii intrau eventual pe rând, în grupuri mici, abia având loc printre vitrinele laterale, modeste, mult prea modeste. În prag, o femeie în negru, firavă, ca un semn de exclamare din vremuri de crizantemă de altădată, cu priviri avide de prietenie, gata să-ţi dăruie totul din sufletul, din memoria sa. Nu primea prea des vizite şi simțea acum o sărbătoare. Era mama scriitorului, Sânziana, sau Sofica, după cum i se zicea în sat. Asculta umil grandilocvenţa celor din jur şi parcă te simţeai impostor în faţa sufletului ei blând, căruia i s-au adresat puţine, prea puţine cuvinte. În curtea interioară, pe o masă, alături de un buchet de flori într-o glastră, tot o amintire de familie, modest și singuratic, aşteptând vizitatorii ca un măslin cristic, era „Caietul de impresii”. Aparent banal, dar clocotea de viaţa închisă acolo ca un duh în Lampa lui Aladin, prin contactele sufleteşti ale scriitorului cu oamenii deveniți prieteni, în trecerea cu inima magnolie prin acea cămăruţă strâmtă. Printre alte înscrisuri, și-a lăsat și Ion Chicere semn de întâlnire, versul „Orice femeie în negru e mama mea!”. Știam continuarea: „–/ iar eu sunt mortul ei drag/ orice tânăr este crucea mea/ iar eu sunt pământul ei drag”, din poemul „Traversat de-o pasăre”. Mi-a amintit alte versuri: „Bunica mea e poate greierul acesta frumos/ care stă şi cântă la marginea crucii de lemn/ pe care numele ei este singurul vers/ Sofia (…) ce e grozav este că suntem morţi cu aceeaşi putere/ cu care suntem vii”, (din poemul „Pagini de carte”, dedicat bunicii sale, numită tot Sofia, siglă a înțelepciunii din bătrâni).

Ne-am întors în ploaia urbei, pe retina memoriei cu imaginea mamei rămasă în prag. Atâta timp cât te aşteaptă o mamă în poartă ai câştigat pariul cu nefiinţa.

A mai fost apoi Tabăra de literatură de la Caransebeș, 2006, fără Ion Chichere, dar cu acesta prezent continuu, prin rememorări, la fiecare „pahar de vorbă”, încât Ion Ardeleanu, Nică al nostru, a fost puţin gelos (nu bănuia cât de repede, peste un an, avea să fie el subiectul comemorării și al unor similare recitări triste de versuri, apropiate sufletului prieten). Un poem chicherian, „Lupta cu luciditatea” avea specificarea „se dedică lui Ion Ardeleanu”: „să scrii.ca apa-n piatră.ca izvorul./ ca marea-n ţărmuri.ca fîntîna-n lut./ să scrii aşa cum scrie viitorul./ în timpul dinaintea lui trecut. să scrii cum scrie lacrima pe faţă./ la fel ca pasărea pe cer să scrii./ amurgul să îţi pară dimineaţă./ să mori.să-nvii.să mori şi să învii./ să ştii că timpul însuşi va muri”.

S-a reamintit de volumul de versuri de iubire. „A apărut prea repede, în pripă, imediat după îndrăgosteala lui”, considerase Iosif Caraiman. Citisem și eu ceva înainte, în manuscris, şi-l sfătuisem să-l mai lase la dospit, dar n-a vrut. Alexandra Gorghiu, îl apărase cu tandrețe: „Dar a apărut o cronică, parcă în «Luceafărul», că sunt cele mai frumoase versuri de dragoste din ultimul timp”.

La ceas de aniversare, ori comemorare, Ion Chichere rămâne unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe”, declamând că el e învingătorul cu Excalibur, pe când noi am rămas învinși în Absurdistan.