Romanul Ziua în care Dumnezeu a fost prin oraș de Adrian Petru Stepan (Editura Libris International, Brașov, 2019) este povestea zilei de 17 decembrie 1989 văzută prin ochii unui copil de nouă ani, însă retrăită de acesta treizeci de ani mai târziu, procuror fiind și aflat în fața unui dosar dificil, supus unor presiuni incredibile pentru a-l rezolva într-un anume sens.
Adrian Petru Stepan manifestă aceeași bucurie de a povesti și de a observa cu finețe detaliile cu care ne-a obișnuit în celelalte romane ale sale. Însă dinamica suferă, prin comparație cu scrierile anterioare, accentul căzând de această dată pe trăirile și experiențele băiatului, și mai puțin pe o acțiune propriu-zisă, deși nuanțe de roman „policier” există.
Călătoria în trecut are și darul de a-l informa pe cititor asupra unor clădiri ori locuri din Timișoara pline de istorie, conducându-l între Piața Traian și Iosefin, trecând prin Cetate. Sinagoga, de pildă, revine în atenția autorului, după ce ne-a făcut cunoștință cu ea în romanul Heruvim („Semăna mai mult cu o biserică de-a noastră, doar că nu avea pictate figuri omenești și nici statui. Și era destulă lumină, venea de la primul etaj și de mai sus” – p. 23).
Adrian Petru Stepan preferă povestirea în ramă, mai multe povești aparent fără nicio legătură ajungând în cele din urmă să închege un tot unitar, sarcina de a le uni pe toate revenindu-i, într-un fel ori altul, copilului.
Acesta, împreună cu tatăl său, pornesc duminica dimineața spre a lua de la un prieten de familie cadoul de Crăciun trimis de unchiul Nicolas din Franța (două mașinuțe, Porsche și Skoda, și bomboane de ciocolată). Primul contact cu răutatea oamenilor din acea zi are loc acum, întrucât dacă nu ar fi știut ce conține pachetul, mașinuța Skoda albastră ar fi fost subtilizată de băiețelul lui Ion; în plus, pungile cu bomboane au fost „atacate” (Au tăiat fiecare pungă de bomboane la fund. Au scos din ele și le-au lipit! a mârâit tata. Cât l-a ajutat frate-miu… Un nenorocit tot nenorocit rămâne! Fiu de securist, fără scrupule!”, p. 20).
Întoarcerea spre casă, printre zgomote nemaiîntâlnite, TAB-uri, ostași, securiști ori milițieni, este una plină de peripeții.
Mai întâi, băiatul rămâne fără Porsche și ciocolată, apoi tatăl îi este arestat. Începe un drum al căutării unei soluții de a-și salva tatăl, pe care se intersectează cu mai multe persoane, aparent întâmplător, numai că nimic nu e cum pare a fi pe lumea asta: doamna Mimi și tovarășul Crăciun (nume predestinat), doctorul Nasser, doi copii care îl atacă pentru a-i lua Skoda fermecată, singura supraviețuitoare a cadoului.
Salvarea îi vine de la tovarășul Crăciun, pe care copilul îl asemuiește, după fizionomie, cu Moș Crăciun, ce se dovedește a fi un agent secret, și care va interveni pentru a-l salva pe tată, dar, acționând astfel, se salvează și pe sine [„Vezi, tu, tocmai ceea ce sunt mă va ajuta să îl salvez pe tatăl tău (…). Poate că așa mă voi salva și eu. O faptă bună poate salva o întreagă viață și fiecare avem nevoie să fim salvați, mai ales cei care am trăit jumătatea de veac ce se va sfârși zilele acestea”, p. 115)].
Călătoria în copilărie reprezintă o (re)descoperire a propriei conștiințe, rătăcită printre atâtea și atâtea dosare („Sau nu, mai bine spuneți-le că nu voi semna niciodată acel document pe care mi l-au trimis”, p. 128), fiind necesară o căutare a bucuriilor simple ale vieții, ciocolata fiind una dintre ele („Cât de simplu ar fi toate dacă și adulții ăștia ar gândi ca noi, copiii! Am mânca numai ciocolată și am fi toți fericiți!”, p. 54).
Ziua de 17 decembrie 1989 e o zi a istoriei, o zi tulbure, aparent ca orice altă zi. Și totuși, e o zi plină de speranță și învățăminte, oricând fiind posibilă o nouă răsturnare a valorilor, o nouă bătălie, fiecare generație aflându-se în fața unor alte și alte încercări.