Nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu fiu întrebat de către unul, altul cât câştig de pe urma strădaniilor mele de a scrie. Mă văd stând la maşina de scris de dimineaţă până seara şi li se pare complet aiurea că în timp ce alţii fac plajă, stau la o bere, merg la ştrand, ori alunecă pe ape cu bărcile, eu să continui o strădanie pe care o fac de ani de zile. Când le spun că totul e gratis, că, în cel mai fericit caz, câteva dintre tabletele acestea mai puţin intime, vor fi publicate în reviste literare din Timişoara şi din ţară, pentru un onorariu de 18 lei, dacă este un eseu, sau cel mult 100, impozabil, dacă e o poză de două pagini de revistă mă cred nebun. Nimeni nu poate crede că pe ultimele treisprezece cărţi singurul onorariu pe care l-am primit au fost treizeci de exemplare din cărţile tipărite. Cu ele pot să fac ce vreau, să le vând, să le păstrez sau să le dau criticilor literari, împreună cu un mic stimulent pentru a o citi şi-aş da cu părerea despre ea în careva dintre revistele literare, să rămân într-un fel în atenţia cititorilor acelor gazete şi a istoricilor literari, care pun la cale mereu câte un dicţionar, sau o istorie „şi mai completă” a literaturii române.

Nu pun la socoteală situaţiile în care dintr-o proastă înţelegere cu editorul am fost nevoit să-mi cumpăr pe banii mei cartea, să o am, să mă bucur în taină de ea, ca de un bun al meu, să o dau câtorva prieteni să o citească, apoi să aştept luni de zile să apară ceva cronici despre ea. Nimeni nu-şi poate crede, în ziua de azi, că scriitorul îşi face meseria ca orice artist plastic aflat într-o tabără de creaţie, unde primeşte două pânze de 70 pe 100 sau mai mici şi o trusă de culori. E drept că acolo masa şi cazarea sunt gratis, că berea, care curge în valuri, dezleagă limbile confraţilor, printre care sunt destui puşi pe ierarhizări, ce aduc oprobiul altora şi de aici gâlcevile sunt gata. Focurile de tabără de noapte îşi au farmecul lor, iar dacă printre pictorii de acolo se află şi un muzician, va interpreta la instrumentul pe care-l are cu el câteva melodii, să le descreţească sufletele tuturor, bineînţeles  că tot pe gratis.

Aici în camera mea dinspre răsărit, unde mă aşez la masa de scris la şapte dimineaţa să uit de toate cele de care am fugit din oraş, nu mă am decât pe mine, pachetele de ţigări şi cafeaua, medicamentele şi ceaiurile de urzică ale nevestei. Dacă ea pictează în curte, mă simt şi eu ca într-o tabără, unde-şi face fiecare meseria lui, pe fondul muzical al posturilor de radio FM. Văzută astfel, ca o tabără de creaţie, vacanţa mea la munte poate să nu deranjeze pe nimeni prin gratuitatea strofocărilor mele diurne, dar odată ajuns în oraş, încep să-mi pun problema ca şi cei ce ştiu că pentru orice muncă trebuie să existe o plată, un beneficiu material. Avantajul meu faţă de pictorii din tabere este că nu trebuie să las organizatorului două tablouri pentru expoziţia finală, ce va fi încununată de un premiu de 1000 de lei.

Aici eu sunt sponsorul şi organizatorul şi creatorul şi bucătarul şi cel ce spală vasele şi farmacistul ce are grijă de ceilalţi, iar la sfârşit, îmi iau cu mine cele o sută, două de pagini dactilografiate. Le corectez. Vorbesc cu un editor. Le dau unei dactilografe să le treacă pe calculator şi le plătesc trecerea pe dvd la pagină. Le corectez din nou. Le dau gata pregătite editorului. Acesta le citeşte. Cădem de acord asupra titlului, apoi îmi cere să le mai citim o dată în paralel, încât mi se face lehamite de propriul text. O nouă corectură. Trecerea pe formatul cărţii. Bătălia pentru imaginea de pe copertă, apoi clocitul, adică aşteptarea tipăririi.

În maximum două luni cartea e în librării. Urmează câteva lansări, câteva note ale ziariştilor despre carte şi despre ce au spus criticii prezenţi la lansări, apoi după cel mult jumătate de an, când accidental, mai apare vreo cronică sau două în revistele literare sau de cultură, totul devine amintire. Cărţile continuă să zacă în rafturile librăriilor, răsfoite mai cu seamă de cunoştinţe, ori cumpărate cu grămada pentru vreo serbare şcolară, ca premii pentru cei mai buni elevi, de pe urma căror afaceri cu bani se bucură doar editorul, scriitorului rămânându-i gloria şi patalamaua unei cărţi în plus la c.v-ul de autor, pentru că mai nou până şi enciclopediile personalităţilor din România au limitat numărul titlurilor citate în respectivele biografii la doar cinci. N-am înţeles de ce, drept urmare nici n-am mai dorit să fiu prezent în aceste enciclopedii, pe care le citesc probabil doar cei care sunt incluşi în ele pentru că nu cred că un om obişnuit, care se zgârceşte să dea bani pe cartea mea, îi va veni să scoată din buzunar 2-3 sute de lei sau chiar mai mult. Aceste enciclopedii sunt pentru oamenii care-şi doresc neapărat să fie în prim-planul vieţii, pentru că alături de artişti şi scriitori, acolo sunt prezenţi oameni de afaceri, cercetători, istorici, avocaţi, ingineri, medici de reputaţie internaţională sau locală, în fine nişte nominalizaţi de alţii nominalizaţi, să acopere cu câteva date o biografie de douăsprezece rânduri, având ataşată eventual o poză, spre recunoaşterea lor de către snobi.

N-am dorit eu să răspund nici celor din Ohio şi nici Institutului Biobibliografic din Cambridge, care – contra unei sume deloc modice, îmi ofereau şi o plachetă de metal, cu numele pe ea şi distincţia de om al anului. Dar ei insistă, iar eu îi refuz de mai bine de zece ani, la gândul că, dacă tot ştiu de existenţa mea ca scriitor, înseamnă că toate datele le-au luat din ceva dicţionare mai mari, unde figurez şi eu, dicţionare sau enciclopedii de care n-am habar. Sau totul se rezumă la o bază de date a tuturor scriitorilor mai răsăriţi din Europa şi din lume, deşi nu am făcut nici un efort personal, iar indirect nu văd cine ar fi făcut acest gest de a mă situa printre cei trecuţi acolo.

Gratuitatea actului de creaţie, care-i pune pe gânduri pe toţi artiştii din toate domeniile şi pe scriitori nu poate fi înţeleasă de nimeni, cum nu-i puteau accepta niciodată pe artiştii boemi, buni băutori şi mari amanţi, la mesele lor niciodată, de la Platon încoace, care-i scotea pe poeţi în afara cetăţii lui ideale. Acum poate fi fericit. După ani buni, în care artistul şi-a putut permite să fie liber-profesionist, adică să trăiască de pe urma banilor obţinuţi din vânzarea operei sale, acum îşi pune temător speranţa doar în pensia lui de dascăl sau funcţionar, jinduind după tabere de creaţie, unde primeşte o masă şi materiale şi se vede cu colegii de breaslă, ca un pensionar ce e, comentând, ca babele, evenimente politice mai degrabă decât noile tendinţe din literatură sau arta plastică. După acele tabere e simplu cetăţean ce beneficiază de gratuitate pe mijloacele de transport, de câteva bilete de tren şi de sejururi mai ieftine în staţiunile balneare, pentru tratament. Adică exact ceea ce mi-a repugnat întotdeauna.

E de mirare că facultăţile de arte şi cele de teatru şi cinematografie mai au amatori care să se înscrie la examenele de admitere, cum nu e de mirare de ce în ultimele două decenii în literatură, au reuşit să treacă meteoric, prin gloria unui an, doar câţiva dintre scriitorii tineri, care-au dispărut, lăsând în urma lor sentimentul inutilităţii. Unii au devenit comentatori la ziare importante din capitală, ori la televiziune, alţii, majoritatea, au luat drumul catedrelor şi a destinelor universitare, înscriindu-se în rândul celor ce aspiră la o asemenea glorie în trepte bine remunerate de altfel, irosindu-şi talentul în inspecţii de grad, de la educatoare până la profesori de liceu, ori ca preşedinţi la examenele de bacalaureat. Universitarii au marele avantaj de a se simţi utili tot timpul, înconjuraţi de generaţii din ce în ce mai tinere ce au nevoie de note la examenele lor de licenţă, masterat sau doctorat, devenite azi simple cărţi de vizită.

E de mirare că se organizează tabere de creaţie la care participă, evident, doar o mână de invitaţi, deşi cei cu tupeu, trec dintr-o tabără în alta, ca bătrânii bolnavi de alzheimer, mutaţi dintr-un azil în altul până-şi dau obştescul sfârşit. Doar că la aceste tabere nu vin şi marii maeştri, adică cei de la care se aşteaptă un sfat, pentru că ei sunt mult mai realişti împărţindu-şi timpul în aşa fel încât să poată profita material de fiecare clipă. Au învăţat repede lecţia capitalismului şi-şi vând pielea scump, înconjurându-se doar de cei ce le devin într-un fel scutieri, alături de care joacă la ruleta artei, numai atunci când ştiu că vor câştiga, iar beneficiul îl împart frăţeşte, după ce omul cel mai important îşi ia partea.