Trăim o vreme asemănătoare unui mare război, când artele şi literatura devin inutile. Gratuităţii actului de creaţie de azi nu-i va fi rezervată nici măcar surpriza, ca peste ani, cineva să ia o carte tipărită în anul 2008, să zicem, şi să o reediteze, în folosul urmaşilor scriitorului, să ia lucrări cu care să deschidă o expoziţie măcar comemorativă în numele celui dus, la care să fie pus un preţ, iar filantropii mai stilaţi să cumpere câteva dintre lucrările acelea în folosul nepoţilor artistului. Departe de realitatea viitorului asemenea întâmplări. Lumea merge spre altceva, unde locul omului de artă, al scriitorului e unul minor, undeva la capătul fără de vizibilitate al cartierelor de margine, într-o casă renovată sau proptită cu stâlpi să nu-i cadă tavanul şi pereţii.
Nu e o viziune sumbră, ci una realistă, pentru că ceea ce se întâmplă azi în literatura şi arta lumii nu mai poate atrage un cititor sau un vizitator, decât ca excepţie la o regulă a divertismentului oferit de mijloacele mass-mediei, de televiziune. Cântăreţii de muzică uşoară încă mai au şanse. Actorii de comedie sau de melodramă, dornici să facă un ban pe meseria lor şi nu pe aceea de prezentatori ai unor produse casnice vor primi, în funcţie de acceptarea sau nu a intrării în jocurile parti-prix-urilor celor cu bani şi nu a unui filantrop de stat, unde va interpreta exact rolul care i se cere. Manelist, actor în seriale lacrimogene, fără nume, pentru ca televiziunile de apartament, cu mare impact la un anume tip de public, au grija să întreţină atenţia aceluia prin inventarea unor poveşti reale cu oameni reali şi crime imaginare, la care participă direct, într-un serial fără de sfârşit.
Ba mai mult, până şi cărţile de confesiuni ale celor de acum, mult mai nesemnificativi pentru soarta României, le bat pe cele de memorii ale regilor acestei ţări, care-au avut un rol important în ridicarea ei culturală şi economică, dar şi neşansa de a fi trăit altădată. Neşansă şi pentru noi şi pentru memoria lor. Cărţile de interviuri, mai cu seamă dacă în întregul lui, volumul cuprinde şi scrisori sau fragmente din alte declaraţii făcute de cel intervievat sunt citite pe nerăsuflate, mai întâi pentru că omul acela trebuie să fie undeva în prim-planul vieţii politice, apoi pentru că dezvăluirile făcute de el pun în lumină alte personalităţi din lumea de azi. Şi boala nu e doar la noi. Hilary Clinton îşi scrie memoriile care se vând peste noapte ca Harry Potter. Un mare actor de film îşi scrie memoriile şi cartea, care va declanşa un scandal pentru că îi terfeleşte pe colegii lor de la Hollywood, e tipărită în milioane de exemplare care se traduc instantaneu în 50 de limbi. Nu ştiu ce cântăreaţă de muzică uşoară de peste ocean îşi scrie memoriile povestindu-şi în amănunt toate aventurile amoroase, beţiile şi nopţile petrecute sub narcotice, iar cartea întrece în tiraj Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown, iar acesta, pentru a protesta împotriva celor ce l-au făcut eretic, turnează un film după Îngeri şi demoni, fără să-i pese de împotrivirea Vaticanului, pentru a urca în topul celor mai bogaţi scriitori ai lumii, unde e devansat de Rolling.
Lumea românească nu e diferită de acest sindrom al hiper-realităţii, ce transformă în personaje de carte oameni reali, care scriu cu nonşalanţă despre ei, mizând exact pe şocul dezvăluirilor unor taine de care ştiu doar Pentagonul, CIA sau Casa Albă. Se pare că acest verism s-a impus pretutindeni, şi în literatura europeană, doar că aici personajele-eroi-personalităţi sunt ceva mai palide, cu o mai mică suprafaţă de impact. Să ne gândim doar la isteria morţii Dianei, care după zece ani de la accidentul nefericit de la Paris, ţine încă titlurile marilor ziare şi buletinele de ştiri de la televiziune. Nefericitul Irinel, cu toţi banii lui, n-o să poată face din nevastă-sa o Carla Bruni pentru că nu ştie cânta şi nu e nevastă de preşedinte, şi pentru că România nu e Franţa.
Mi-am pus întrebarea într-o bună zi ce s-ar întâmpla dacă un scriitor român de talent, dar cu un caracter îndoielnic, s-ar apuca să scrie o carte despre Irinel sau despre Becali, cum au scris alţii despre foşti activişti, ori despre ei înşişi, punându-se în lumini favorabile? Bănuiesc că, în afară de oprobiul lumii scriitoriceşti, n-ar avea alt mare beneficiu. Poate material, pentru că oricare dintre aceştia sau alţii, şi mai mari, şi mai bogaţi, şi mai cunoscuţi în lumea afacerilor europene şi mondiale, nu vor spune despre ei ceea ce ar putea forma sarea şi piperul, cum o fac gazetarii de la tabloide, pentru îndoielnicul gust al cititorului de azi.
Trăim printre eroii zilei. Mâine vor fi alţii sau copiii lor, iar ochiul scriitorului se va îndrepta spre aceia, spre dezvăluirile şocante ale tainelor lor de care nu ştie nimeni, în timp ce personajul de ficţiune devine, ceea ce notam cândva, o fiinţă abstractă. Lumea trăieşte în realitatea imediată, de parcă ar mai fi două ceasuri şi s-ar sfârşi timpul. Unde sunt marii autori contemporani, unde sunt marii artişti contemporani, unde sunt marii muzicieni de azi? În cartierul de la marginea oraşului, unde se mai citeşte Dostoievski, unde mai sunt în atenţia melomanilor operele lui Wagner sau Mozart, unde se mai răsfoiesc albumele cu reproduceri după operele lui Van Gogh sau Gauguin, unde se confruntă încă post-impresionismul lor cu creaţia impresioniştilor, iar Braque continuă să fie părintele cubismului.
Cu cât te apropii de centru, toate strădaniile creatorilor cuprinşi în istoria culturală a lumii se diluează, şi sunt impuse figuri ale unor oameni total necunoscuţi în lumea artei, dar prezenţi în toate ziarele de scandal. Gustul public e dat de gazetele de acest fel, cu poze mari, compromiţătoare şi texte scurte, incitante şi cu trimiteri triviale. Arta fotografiei e coborâtă de pe simeze pentru a fi la mâna acelor paparazzi, gata să compromită pe oricine din lumea importantă a ţării, a ţărilor, doar pentru ineditul unei poziţii indecente sau clasice a cuiva aflat în prim-planul politic sau al afacerilor, şi nu de puţine ori, a artei de mare consum, filmul şi muzica uşoară, care la rândul ei are o sumedenie de genuri, cu fanii şi straturile lor.
Nici măcar jazz-ul, considerat a fi un fel de elită în lumea muzicii, care-şi adună fanii din rândul melomanilor de muzică clasică, nu poate da nume capabile să intre în atenţia publicului larg, cu atât mai mult cu cât acesta e sau afon, sau iubitor de manele. Muzica populară, cel puţin la noi, unde 46 la sută din populaţie e în mediul rural, şi o bună parte dintre orăşeni se alintă cu alenaurile amintirilor din copilărie, continuă să fie la mare preţ, iar cântăreţii se situează undeva pe la mijlocul topului audienţei publice, cu vieţi încă bine ferecate între tainele lor. Mai cu seamă că printre ei se află destui care au intrat, de dragul publicului şi al aplauzelor viitoare în politică, în cea mai de sus, deşi n-au habar cu ce se mănâncă.
Dacă toate acestea fac arta lumii de azi, în variante incredibil de largi, care secţionează publicul receptor, să-i spunem aşa, ca în telefonia mobilă sau fixă, în tot atâtea segmente de gusturi, cel mai firav fiind cel al marii culturi, care pare că nu-şi mai găseşte o continuare firească cu ceea ce s-a făcut până în acest început de mileniu, înseamnă că însăşi societatea umană a ajuns la un prag al saţietăţii, într-o debandadă democratică prost înţeleasă, îndepărtându-se de marele filon al culturii. Pentru că îţi pui întrebarea ce va mai reprezenta cartea lui Hillary peste zece ani, când ea va fi o babă iar de fostul preşedinte american nu va mai şti nimeni? Ce va fi Marilyn Monroe redescoperită pentru dezvăluirile legate de viaţa ei intimă şi bărbaţii din familia Kennedy? Ce va mai fi un mare politician român, cu state vechi în masonerie, care şi-a dezvăluit trecutul într-o carte interviu, deja uitată? Lumea îşi va avea eroii de atunci şi vor vrea să-i vadă goi, ca într-un big-brother universal.
Şi-atunci de ce să mă simt umilit azi, când pentru un eseu primesc doar 18 lei, pentru că nu-l public împotriva cuiva punctual, gata să mă răsplătească pentru tăcerea mea, sau pentru îndoielnica mea morală care l-ar face numărul unu în lume, când mă simt util încercând să-mi descopăr mie nişte adevăruri despre mine şi lumea în care trăiesc.