Nu ştiu dacă e firesc (sunt scriitor, nu?), dar pe mine filmul mă emoţionează mai puternic decât cartea. Probabil că am citit cărţi după ce am văzut filmele “lor”, dar nu mânat de curiozităţi comparative, ci din întâmplare. E cert că imaginea manipulează cu o mult mai mare eficienţă decât cuvântul, cum e aproape o regulă ca regizorii să rateze cărţile atunci când le ecranizează. Dar chiar şi cu acest risc aş recomanda, spre ecranizare, două romane ale aceluiaşi autor: “Vremea minunilor” şi “Maseurul orb”, de Cătălin Dorian Florescu. Ambele au apărut la “Polirom”, traduse din germană, ambele sunt cărţi a căror acţiune e plasată, în bună măsură, în România, deşi autorul trăieşte din 1982, când avea 15 ani, la Zurich.

Florescu e un scriitor crescut în cinematografe. Iar în Zurich sunt câteva zeci! “Vremea minunilor” este un roman autobiografic, scris din perspectiva unui puşti timişorean de 13-14 ani, care are o severă boală musculară. Tatăl său – ce personaj! – încearcă “să-şi repare” fiul, ducându-l în Occident pentru o operaţie. Întâi în Italia, iar de la Roma în SUA. Cei doi se întorc în România lui Ceauşescu, surprinzându-şi negativ atât familia, cât şi vecinii. În cele din urmă, mama, tata şi fiul fug din ţară (operaţia nu dăduse rezultate), cu maşina, reuşind să înşele vigilenţa grănicerilor cu un set de acte false. Cam asta ar fi, frugal, povestea.

Poate că un regizor “cu ochi” ar şti să transforme într-un film de mare succes dramaticul – deşi fineţea umorului topit între pagini mi-a amestecat pe obraji, nu de puţine ori, lacrimile râsului cu… celelalte – roman declarat de Fundaţia Schiller cartea anului 2001 în limba germană.

“Maseurul orb” este construit în jurul unui personaj real, pe care am avut şansa să-l cunosc personal şi despre care i-am povestit, apoi, lui Cătălin. Chiar am făcut un film despre Ioan Timiş, maseurul orb din Moneasa, dar un film-portret.

Imaginaţi-vă un om de 50 de ani, care a rămas fără vedere la 17 ani şi care era un împătimit cititor de literatură şi filosofie. Imaginaţi-vă că acest orb era librar (avea o tonetă în mijlocul pieţii din staţiunea arădeană) şi că era posesorul unei biblioteci personale ce sărea bine de 20.000 de volume, deşi locuia într-un apartament amărât, cu două camere. Florescu a folosit acest “suport” şi l-a topit într-un roman după care s-ar putea face un film formidabil, apărut în germană, spaniolă, olandeză, italiană, franceză.

Dar până atunci, luaţi-o înaintea regizorilor şi “jucaţi” în două cărţi, citindu-le!