Dacă ar fi să mă refer la un scriitor tipic de stânga,  în sensul  marxist al cuvântului, dintre cei pe care i-am cunoscut personal, acesta ar fi Paul Everac (Constantinescu). În perioada comunistă fusese un dramaturg în vogă, un creator literar răsfățat al regimului comunist , diferit de alții prin arta dialogului și prin punerea în scenă a unor conflicte cu substrat social și cu deznodământ previzibil. În comunism știai întotdeauna de partea cui este binele. Importat era cum ajungeai  până acolo. Și nu era chiar ușor. Uneori aveai nevoie de o anume exorcizare. Și nu era numai răul societății burgheze, te împingea la tezism,  la redundanță, la respingerea scârbită a opulenței și a frivolității, ci și răul imoralității insiduase, duplicitare, transformând individul într-un fariseu perfecționat, lipsit de remușcări  și, în consecință, de scrupule. Însă modelarea omului nou, în orice viziune idilică, dezvăluie, până la urmă, defecte iremediabile. Pentru că limitele existenței umane ne obligă să acceptăm că suntem niște ființe limitate. Paul Everac m-a căutat în 1997 cu scopul de a se exprima în continuare pe sticlă după experiența pe care o avusese ca președinte-director general  la TVR cu câțiva ani în urmă. Eu conduceam o televiziune mică, Europa Nova București, unde promovam mai ales tineri, unii încă studenți, cărora le apreciam cu precădere dezinvoltura. Dar Paul Everac era, totuși, un nume greu, fără o  greutate contrafăcută dacă o despărțeai de imperturbabila sa ideologizare. Adică avea capacitatea dea recunoaște valoarea dincolo de aspectele ce îi erau potrivnice. Însă cu condiția să se pună și pe sine în valoare fie și prin intermediul celor ce îi erau adversari  dogmatici. Simplul comentariu trebuia să-i asigure un aer de superioritate binevoitoare. Și nici stânga post comunistă nu-l mai mulțumea. Ion Iliescu devenise tataie, iar Adrian Năstase  se transformase în Bmbonel , avid și îmbătat de propria sa imagine aparent imaculată. Tot în 1997 Paul Everac (își luase acest pseudonim pentru a nu fi confundat cu marele compozitor Paul Constantinescu) m-a învitat la reședința sa din Podul Dâmbovicioarei, loc de-o frumusețe răpitoare. Pe terenul ce-i aparținea, dramaturgul își construise nu doar o casă cu cramă, ci și un amfiteatru în fața unei săli în care cu ușurință încăpeau 300 de persoane. Pe lângă priveliștea minunată, puteai admira câteva sclupturi de Guguianu, printre care Femeia-scaun, o capodoperă prea puțin cunoscută publicului larg (inițial fusese ulei de pânză). Partea odioasă a sălii o reprezenta frescele  exterioare  pe care erau pictați  mulți actori celebri ce jucaseră în piesele lui Everac. Ar fi vrut să configureze un templu al teatrului românesc, însă efectul era contrar. Cât despre busturile celor mai importanți dramaturgi români turnate în ghips și înfipte în câte o țeapă, străjuind ca niște corifei ai dramei și comediei micul amfiteatru, nu te-ar fi deranjat dacă bustul lui Paul Everac n-ar fi fost de două ori mai mare, sărindu-ți în ochi. Dar acestea erau slăbiciunile autorului, trebuia să aibă întotdeauna o părere extraordinară despre sine. Mai târziu am colaborat la revista Națiunea pe care am preluat-o din vara anului 1999 și am condus-o până în toamna anului 2010. Mi s-a părut firesc ca publicistul Paul Everac să-și găsească locul în paginile unei reviste săptămânale căreia am dorit să-i confer un cadru polifonic, cu consecințele de rigoare într-o perioadă în care negaționismul  de toate felurile era la ordinea zile. În primii ani ai colaborării noastre venea la redacție pentru a-mi citi, stând în picioare, ca un actor, articolele pe care le scria de mână. Dar scena imaginară pe care evolua era din ce ce mai mică. Apoi mi-a trimis textele prin poștă, iar după alți câțiva ani prin email, cu ajutorul unui nepot de-al său. Ne-am mai întâlnit în 2006 când m-a invitat din nou la domeniul său de la Podul Dâmbovicioarei pentru a-l comemora pe Marin Sorescu la 10 ani de la moartea acestuia. Deși pe atunci starea mea de sănătate nu era tocmai bună, m-am dus pentru a revedea acele minunate peisaje desprinse parcă dintr-o carte poștală pe care o păstrezi indiferent cine este expeditorul. S-a vorbit mult despre revigorarea stângii (retrasă în munți),  despre ascensiunea lui Traian Băsescu văzută ca un pericol la adresa valorilor naționale (omul ăsta nu știe nici măcar cine a scris versurile Imnului ), despre iminenta integrare în Uniunea Europeană, receptată ca o formă de globalizare menită nu să unifice, ci să uniformizeze. La un moment dat, Paul Everac m-a invitat să spun și eu câteva cuvinte. Nu mă pregătisem în prealabil pentru un discurs politic, mă dusesem acolo ca simplu ziarist la comemora unui mare scriitor român, prematur dispărut,  așa că am preferat s-o iau mai la vale, pe tarlaua unității naționale fără de care devenim tot mai vulnerabili. Oricum, dacă te uitai de acolo, de sus, înțelegeai  de ce natura a fost, poate, prea darnică cu românii.