Pe Nicolae Romândaşu l-am cunoscut mai bine după 1989. Pentru el, revoluţia românilor era cel mai important lucru din lume: trăia pentru ea, murea pentru ea, căuta încontinuu soluţii să o perpetueze. La Casa Universitarilor şi în alte „aşezăminte” asemănătoare ale urbei, perora neobosit, scormonind noi jaruri şi lansând noi idei, care de care mai imposibile într-o lume care deja se împărţise în două. De o parte, erau mulţimile de dezamăgiţi blocaţi în proiect, care rămâneau fără slujbe şi fără speranţă. De alta, mai puţini, oameni tineri dar „orientaţi”, care încă vociferau în presă sau la tribune, dar deja invadaseră partidele, universităţile, instituţiile centralizate sau descentralizate, cam tot ce însemna o leafă de la stat şi o carieră.

În mijlocul acestui vacarm, tragicul Nicolae Romândaşu, cu vocea lui de stentor şi statura sa impozantă – era subţire, dar avea cam 1,90 m –, se mutase în centrul oraşului, la intrarea în strada Alba Iulia, unde oprea cunoscuţii pentru a le prezenta planul lui de salvare a României. Nemulţumit că nu are efect, şi-a pus toţi banii la bătaie şi l-a contactat pe Traian Abruda, artist plastic şi poet, caricaturist şi expert în editarea de publicaţii, mentorul unei reviste care făcuse vogă în acele vremuri de nebunie jurnalistică: „Strada”. Nicolae Romândaşu dorea să tipărească o publicaţie în care să prezinte planul lui de salvare morală şi materială a României. Îi găsise şi numele: „Sfatul ţării”. Cum deja trecuse „valul” când toată lumea citea orice, iar publicaţiile dispăreau rapid, a fost sfătuit să tipărească un tiraj prudent de o mie-două, însă el a decis ridicând vizionar ochii spre cer, căci îşi vânduse micuţa garsonieră şi făcuse rost de bani: 20.000!

Nu ştim ce sa întâmplat cu mormanele de ziare ieşite de la rotativa Poligrafiei, dar ştim că vânzătorii i-au returnat aproape tot ce dăduse prin reţele. Era clar: garsoniera lui Nicolae Romândaşu n-a salvat România!

De poet m-am apropiat într-o… pivniţă, la pizzeria „Cora”, unde, parcă joi-seara, îşi ţinea şedinţele cenaclul literar cu acelaşi nume, păstorit de regretatul Valeriu Drumeş, un condei de valoare pe care, peste ani, am încercat să-l relansez acordându-i premiul anual de excelenţă al revistei literare „Orient latin”. Din păcate, era târziu, avea să se prăpădească din cauza unei boli care nu iartă…

La cenaclul pomenit se aduna o lume pestriţă şi dificilă pe care doar un bonom ca Valeriu Drumeş putea s-o păstorească. Domnii literaţi apăreau pe la şapte seara de pe la alte „cenacluri” şi cum localul nu vindea bere se trecea direct la o bizară vodcă ieftină, aşa că, după un ceas, atmosfera devenea, vorba televiziunilor noastre, incendiară. În mijlocul vacarmului, dominând cu vocea lui antrenată în mii de discursuri, Nicolae Romândaşu ataca la baionetă orice amator de glorie literară. Îi toca pe rând fără să se gândească la faptul că, într-o seară, va citi şi el! Când s-a întâmplat, deşi scria bine şi recita teribil, a fost ridicat în furci în unanimitate! A suferit îngrozitor, căci era convins de genialitatea lui… Nu a fost atacat de doar trei persoane: Ilie Chelariu, Traian Abruda şi Robert Şerban, care era student la Construcţii şi intra atunci în lumea literară timişoreană. Deşi el era, ca acum, un om neconflictual, educat şi discret, venea cu un coleg brunet cu structură de pitbul literar, aşa că bietul Nicolae Romândaşu a plecat de acolo distrus. Ţin minte că avea o punguţă cu zahăr şi o linguriţă legată cu sfoară de ea în legendara lui servietă de piele şi se tot oprea exclamând: „Mi-a scăzut glicemia!” Lua o gură de zahăr şi, după un moment de tăcere, zicea: „Hai!”

L-am întâlnit, după ani, când predam la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii Tibiscus sub oblăduirea regretatului magistru G. I. Tohăneanu şi coleg cu un om pe care-l preţuiesc mult: Adrian Dinu Rachieru, unul dintre puţinele condeie timişorene de reală rezonanţă naţională, dobândită prin valoare şi muncă, nu combinaţii sau servilism.

În afară de faptul că era prodecan la jurnalistică, Adrian Dinu Rachieru păstorea şi editura universităţii, la care a publicat numeroşi literaţi din ţară, dar şi de peste hotare, mai ales din Basarabia. În birou la el a ajuns şi Nicolae Romândaşu cu un vraf de foi îngălbenite, bătute la maşină. Îi cunoşteam versurile pentru că într-o seară, la închiderea Casei Universitarilor, de unde cu greu au reuşit să ne scoată cunoscuţii Emilia şi Victoraş, m-a invitat la el, gest de mare încredere având în vedere că până la sfârşitul vieţii a fost  convins că-l urmăreşte Securitatea! Avea o micuţă garsonieră într-un bloc, cam peste drum de atelierul regretatului sculptor Ştefan Călărăşanu, unde, când am ajuns, m-a rugat să vorbesc încet, că s-ar putea să aibă instalate microfoane prin casă… Apoi, cu un aer conspirativ, a scos de sub pat o valiză de mare de carton. Când a deschis-o, am rămas uimit: era ticsită cu foi îngălbenite, manuscrise, bătute la maşină, grupate pe volume. Mi-a recitat până după miezul nopţii cu vocea lui tragică, rezultatul fiind… o pagină de autor în revista „Orient latin”, care, vorba unui maestru, publica „contestatari de toate calibrele”!

Până la urmă, Adrian Dinu Rachieru a convins-o pe proprietara editurii şi i-a scos un volum consistent lui Nicolae Romândaşu. De fapt, erau trei cărţi sub aceeaşi copertă, rezultând un volum bun a cărui lansare s-a făcut, într-o vineri, la filiala timişoreană a Uniunii Scriitorilor. Încărcat de ani de suferinţe şi frustrări, autorul a izbucnit în plâns când a început să recite câteva din poemele din volum. Cornel Ungureanu şi Adrian Dinu Rachieru, critici decenţi şi experienţă, au avut o evaluare favorabilă a cărţii, care, din păcate, n-a avut un ecou ulterior. Poate şi din cauza copertei, aparţinând autorului, nu foarte elaborată, care îi era dedicată, ca şi cartea, „brâncovenescului nostru frate Ilie Ilaşcu”.

Ca o reverenţă pentru talentul său şi încrederea pe care mi-a acordat-o, mai târziu, aveam să-l includ în ceea ce numeam eu „antologia curaţilor” – volumul „13 poeţi timişoreni vii”.

L-am mai văzut pe Nicolae Romândaşu doar la înmormântarea sa. Murise la şaizeci de ani, măcinat de boli şi nefericiri. La coborârea în groapă, undeva în spate la Cimitirul Eroilor, am fost, cu toţii, patru persoane. Descendent al unor refugiaţi de război de dincolo de Prut, n-avea rude. Din păcate, nici prieteni. Am plecat cu inima grea, lăsând în urmă zgomotul pământului care cădea pe sicriu şi un plâns înnăbuşit, sfâşietor, al celei care l-a iubit până-n ultima clipă…