În vremile confuze ale noului an 1990, printre lozinci, naivități entuziaste, răsturnări de fațade și nesfârșite polemici partizane, mass–media căpătase o credibilitate imensă și audiență pe măsură… ziare cu tiraje de ordinul sutelor de mii… în fapt orice afirmație–alegație stârnea largi ecouri… cel mai cuprinzător câmp oferit vreodată manipulării care a zămislit „democrația originală” din România… vizibil retrospectiv.
În consecință și emulație, câțiva profesori de liceu, membri ai cenaclului Sindicatului cadrelor didactice (grupul de inițiativă Pavelescu Marian (Marian Drumur), Gaboș Ildiko și Dragomir Mihalache), care consideram că ne vom putea exprima liber, am pornit înființarea unei asociații – Societatea Literară „CLIMATE” – cu o generoasă platformă–program și obiectul de activitate contractual – înființarea revistei literare „Climate”, promovarea valorilor artistice.
Nici o problemă, dosarul de constituire a fost depus la Judecătoria Timișoara în martie 1990 (printre sute de solicitări asemănătoare, care așteptau acordul, în vederea organizării pe baza liberei inițiative, Comisiei Naționale pentru Industrie Mică și Servicii); paralel, fiindcă niciunul dintre noi nu editase o publicație, am căutat punerea în practică a inițiativei prin cooptarea unor profesioniști; așa am ajuns la Anghel Dumbrăveanu.
Ca vechi colaborator ocazional al revistei „Orizont” (unde chiar debutasem, în 1966), după plecarea lui Sorin Titel, la Anghel Dumbrăveanu îmi depuneam prozele; bunăvoința redactorului şef adjunct se datora și aprecierii pe care o arăta tatălui meu, George Drumur, astfel că eram în relații cordiale… ocazionale; l–am vizitat de câteva ori la locuința din strada Narciselor (mai apoi s–a mutat pe strada E. Ungureanu) și am apelat la el ca să–l aducem pe Nichita Stănescu la cenaclul Liceului Auto (memorabilă și lungă întâlnire, ce a avut loc în 23 octombrie 1983).
Fostul redactor şef adjunct și fostul secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (fusese alungat din sediu la începutul anului 1990, aidoma redactorului șef Ion Arieșanu, de un grup intern, nici mai bun, nici mai moral dar… în ton cu vremurile), însingurat în locuință, era deprimat; propunerea noastră l–a însuflețit într–atât încât, din acel moment, și–a dedicat proiectului toate resursele.
Macheta revistei, alcătuirea portofoliului, concentrarea comitetului de redacție, au consumat multe ore în camera–bibliotecă a lui Anghel Dumbrăveanu, devenită sediul statului–major ad–hoc. Înfățișări la Judecătoria Timișoara, nenumărate telefoane, contacte profesionale, în fine Societatea Literară „CLIMATE” a fost legalizată la sfârșitul lui martie 1990 ca asociație lucrativă (președinte – Marian Pavelescu, vicepreședinte – Ildiko Gaboș), cu capitalul social subscris în valoare totală de 60.000 lei; însă revista preconizată a avut un traseu mai sinuos… și inedit.
Pe când migăleam la machetă și portofoliul următoarelor numere, Anghel Dumbrăveanu a opinat ferm că statutul său literar printre noi nu–i permitea o poziție mai mică decât cea de redactor șef, fiind singurul calificat; în această calitate avea de gând să ne pună la dispoziție experiența și resursele sale; argument întemeiat. În al doilea rând, deoarece conducerea fostei Întreprinderi Poligrafice Banatul, devenită după 1989 Helicon Banat S.A., se arăta greu accesibilă, a apelat în particular la cunoștințe bucureștene și astfel ne–a comunicat că s–a constituit, în subsidiar, un acționariat de cinci membri (trei timișoreni, doi bucureșteni), după care publicația a fost botezată semnificativ „Meridianul Timișoara” iar tipărirea a ajuns la „Palatul Universul” București.
Primul număr al săptămânalul de literatură, artă și cultură „Meridianul Timișoara” a ieșit de sub rotativă la 20 aprilie 1990, într–un tiraj de 20.000 de exemplare, la prețul de trei lei exemplarul. Redactor șef: Anghel Dumbrăveanu; redactor șef adjunct: Adrian Dinu Rachieru; secretar general de redacție: Marian Drumur; redactori: Aurel Gheorghe Ardeleanu, Ildiko Gaboș. Inedite ale lui Al. Philippide, Nichita Stănescu și Ion Caraion, texte semnate de Ștefan Augustin Doinaș, Milorad Benţe (pseudonimul lui Dumitru Radu Popescu), Petre Stoica, Radu Theodoru, Horia Zilieru,Valentin F. Mihăescu, umor cu Mircea Sântimbreanu, sport cu Milorad Giuchici… opt pagini de texte, unele inedite și ilustrații… nu pare mare lucru acum, dar efortul a fost considerabil, tehnologia publicațiilor în 1990 fiind eminamente antebelică.
Rândurile dactilografiate cu mașina de scris și machetate erau turnate în plumb la linotip, se trăgea o „perie” cu cerneală pe hârtie din care rezulta șpaltul, urma corectarea, înapoi la linotip spre refacere, așezarea materialelor, cu goluri pentru clișeele zincografice și titluri (se elaborau separat), iar tragerea rolei cu cerneală, iar corectură, efectuată în sectorul delimitat de un perete de sticlă cu ușă batantă de hala comună a zețăriei și linotipurilor pe trei rânduri, refugiu în care se înghesuiau corectorii de la tot felul de publicații… unde se mai putea fuma, în afara spațiului legal de pe coridor, spre atenuarea emanațiilor atotcuprinzătoare ale plumbului topit. În fine, bunul de tipar, realizarea „flancurilor” – cartoanele speciale pentru imensa rotativă est–germană; când pornea să curgă șuvoiul de tipărituri, vibrațiile procesului se transmiteau în toată clădirea. Dar asta era doar etapa primară.
Pachetele de ziare erau transportate la un taxi, de acolo la Gara de Nord, unde erau depuse la coletărie, cu destinația Timișoara (doar o mică parte se desfăcea în capitală); la sosire le preluam (cu mijloace proprii), pentru a le livra difuzorilor particulari, angajați prin contracte să vândă și să–și rețină un comision.
Dintru început, Anghel Dumbrăveanu a îndeplinit cu stoicism tot ce putea presta pe partea editorială ca revista să apară la timp, în condiții de calitate. Suportând naveta, a petrecut zile și nopți săptămânale în tipografia „Palatul Universul”, corectând și avizând, deslușind redactorilor de serviciu prin rotație particularitățile procesului. Și–a înnoit legăturile literare pentru obținerea de colaborări; camera–bibliotecă din apartamentul său a fost singurul sediu al redacției „Meridianului Timișoara” și loc de pelerinaj pentru mulți autori, prilej de reuniuni colocviale. Am avut destule dispute pe tema „numelor compromise” și a materialelor de avangardă, însă am fost mereu de acord că politicul nu are ce căuta în revista noastră.
Partea romantică a secretarului de redacție care am fost se evocă ușor: texte literare, articole, scriitori, machete, drumul pedestru de la Gara de Nord până pe Brezoianu (prin Cișmigiu), tipografi, pachetele de imprimate… ca și reversul (estropiații din jurul gării, pegra ce mișuna febrilă în spațiile publice, cutremurul din 30 mai, corturile ridicate în Piața Universității, apoi bălțile de sânge lăsate de mineriada din iunie 1990) dar suprafața aceasta acoperea o activitate lucrativă, clasificabilă ca scop principal al acționariatului care investise și aștepta beneficii.
Funcția financiar–contabilă o îndeplinea facțiunea de București și era informă fiindcă, în afară de factura oficială către tipografie, la început achitată din capitalul inițial, circuitul banilor se desfășura subteran; la linotipişti, zeţari, culegătorii de titluri de la Ludlow etc. Nu mergea cu sticla de tărie, se dădeau ciclic sume frumoase; la ambalat, cu oricâte precauții, tot dispăreau pachete de reviste, ca și pe calea ferată (pe primele le–am însoțit în vagonul de coletărie); distribuitorii timișoreni, culeși de te miri unde, semnau contracte, preluau 500 – 1.000 de exemplare pe care le aduceam cu mașina mea, încropeau puncte de distribuție apoi… trebuiau căutați și încasați, aveau retururi, probleme familiale… din acei bani se decontau deplasările, câteva colaborări cu ștaif și avansurile pentru următorul număr… nenumărate controverse și socoteli, registre… asta exceda, evoca vremurile prohibiției americane… și eram singurul responsabil al colectelor.
Frenezia consumistă din primăvara anului 1990 a dus la creșterea continuă a titlurilor și tirajelor (chiar și „Meridianul Timișoara”, declarat cu 20.000 de exemplare, ajunsese la 30.000) dar, în ce mă privește, nu doream să fiu administrator… eram extrem de implicat în proiecte profesionale și sociale (director adjunct ales al Grupului Școlar Auto, liderul cadrelor tehnice din județ, reprezentant al specialiștilor din învățământul preuniversitar, președinte al unei filiale de partid, membru în C.P.U.N.), așa că am început să mă delimitez, mai ales că aversiunea ce–o arătam controlului de la centru era vizibilă… o minoritate care prea dorea să controleze totul… chiar și orientarea revistei, ceea ce era prea mult pentru mine… însă Anghel Dumbrăveanu a acceptat, până la sfârșit.
Într–o ședință memorabilă, retururile mi–au fost imputate integral, astfel că mi–am pierdut partea de acționariat, ca și interesul pentru „Meridianul Timișoara”; redactorul șef prezent, nu mi–a luat partea la vot; s–a justificat în particular și am rămas colaborator… sporadic. Oricum, tirajele au început să scadă după alegerile din mai 1990, invers proporțional cu inflația, săptămânalul a devenit bilunar, lunar… acționariatul bucureștean a înființat Casa Editorială „Meridianul Timișoara”, Anghel Dumbrăveanu și–a pierdut cu această ocazie partea de bani și iluziile, după care a primit postul de director în Ministerul Culturii (1993–1994, cu Mircea Tomuș – secretar de stat), ajungând apoi redactor, pe urmă redactor șef al revistei „Rostirea românească” (1995–2005), inițiată de Mircea Tomuș prin Fundaţia Culturală Rostirea Românească.
Invitat, am revenit, când și când, cât a durat „Rostirea românească”, la camera–bibliotecă și lungile discuții familiare, abia punctate de doamna Alina Dumbrăveanu, soția poetului și îngerul păzitor al casei, suportul fundamental al împlinirii soțului.
Revista „Meridianul Timișoara” a apărut în perioada 1990–1994; fiind redactată la Timișoara și publicată la București, nu a fost cuprinsă de statistici sau cercetători nici într–o parte nici în alta, astfel că rămâne o entitate obscură, neexplorată… doar rămășițele tirajelor vegetează în subsolul casei de pe strada E. Ungureanu, cât vor mai fi; nici chiar eternul comitet de conducere al Filialei Timișoara U.S.R. nu a schițat vreun gest de asumare a trecutului. Totuși, conținutul global al publicației este remarcabil prin calitatea semnăturilor, a opiniilor, a echilibrului cultural, – o caracteristică rară.
Mi s–a propus să scriu câteva amintiri cu Anghel Dumbrăveanu; e bine „amintiri”, aceste subiective, deoarece nu sunt critic literar, cu atât mai puțin exeget; și repet că nu știu ce este poezia, măcar că tatăl meu a trăit și a murit ca poet. Dincolo de tribulațiile și limpezirile la care efectiv am asistat, de rememorări, înțeleg că am avut ocazia să cunosc mai bine un om, cu toate ale sale. Sunt convins că este poet, fiindcă zâmbește altor zări.