Dar până la sărbătorile mult așteptate, vremea este de post și te cutreieră cu graba și nerăbdarea. Numai gândul îți este dezmierdat de viitoarele gusturi, mirosuri și bucurii. Parafrazându-l pe părintele Gheorghe, duhovnicul meu, această perioadă premergătoare praznicului ce va veni… cu înverșunarea pregătirilor, reprezintă esența evenimentului. Ea dă  savoare sărbătorii în sine, care trece dealtfel extrem de repede, arătându-ne efemeritatea timpului și a vieții. Numai focul, râvna, încrâncenarea sunt adevăratele temeinicii ce dau sens marilor sărbători. Astea rămân: amintirea, nostalgia și experiența. Aceasta din urmă, experiența, poate face ca lucrul experimentat să devină de la an la an cât mai apropiat de perfecțiune, fără să o atingă vreodată. Cu cât cauți absolutul, cu cât îți este mai apropiat, cu atât te pierzi în imensitate și te încălzești fulgurant la strălucirea clipei. Dealtfel experiențele astea trăite individual, îi bucură și pe cei din jur, care la rândul lor le probează și perfecționează. Așa sunt tradițiile de sfârșit de an ale Românilor…

  Cum în Dragomireștiul copilăriei mele lucrurile nu s-ar fi putut întâmpla altfel decât la unison cu toată țara, după Sfântul Neculai, aici, începea o vânzoleală care la început îi mișca cei drept doar pe copii. Mă refer la organizarea grupurilor de colindători, urători și a cetelor haiducești. În fiecare seară după lăsarea  întunericului, peste cele multe dealuri, auzeai buciume, țicnale, pocnituri din bici. Toate aveau darul de a produce emulație și un declic în sufletul celor mai puțin sensibili la astfel de practici, dar mai ales în sufletul părinților. Asta pentru a se îndupleca și a-și lăsa odraslele să se antreneze în astfel de grupuri.

    Mie îmi cam displăceau aceste evenimente. Îmi aminteau de niște episoade, când fiind preșcolar, veneau în această perioadă la bunicii mei așa zișii mascați; mai ales în noaptea de Sfântul Vasile. Mă speriau de stăteam numai cu capul pe sub plapumă. Apoi, nu se demascau nici în ruptul capului, chiar dacă bunica se supăra și-i certa, apoi îi ruga chiar, numai pentru a-mi face mie plăcere. Oricum bunicii mei îi recunoșteau după vorbă, port, sau le antecunoșteau costumele; fiind consăteni, vecini, rude chiar. Mai era și faptul că bunicul meu le tolera comportamentul, gândind așa, că nu-și pot reface costumația sau machiajul la fiecare casă. Asta având în vedere că… „drumu-i lung/omătul mare”, noaptea de anul nou scurtă și casele ce trebuiau colindate, multe.

   Aici am să amintesc în antiteza acestei toleranțe de socrul meu, Ion, care din spusele soției, era un mare admirator al acestor tradiții. În perioada sărbătorilor dădea cu totul în mintea copiilor. Le pregătea

costumele, le amintea urăturile, îi învăța și le dirija jocurile pe roluri. Ce mai… își trăia în fiecare an cu prilejul acestor sărbători, copilăria. Însă comicul e, că atunci când un oarecare copil învățat probabil de tatăl său, i-a intonat ca urare: La ureche trei bidoane/ ia mai rage măi Ioane… s-a supărat și la mustrat pe copil, apoi pe cei ce l-au învățat, încât poate și astăzi își amintesc pățania; dacă or mai fi trăind.

  Dar reticența mea față de anumite tradiții ce marcheaza sfârșitul de an, este și urmarea praxisului unor astfel de obiceiuri.

 Tocmai vă vorbeam de înflăcărarea ce-i cuprindea pe copii când se apropiau sărbătorile de sfârșit de an, care nu tocmai întâmplător, coincideau și cu vacanța școlară de iarnă. Cum puteam eu să evit clocotul unor asemenea trăiri gregare. Nici o șansă!

   Acum, îmi amintesc și de fetele mele Diana și Roxana…

   Într-unul din anii copilăriei lor, au stabilit de comun acord că vor merge cu colindul. Nu le-am încurajat, având în vedere că noi eram venetici, după cum ne catalogau conlocuitorii satului unde viețuiam și ne desfășurăm activitatea. Venetic este un termen peiorativ. Denotă „dragostea” cu care eram îmbrățișați noi părinții, ca medici veterinari și „specialiști” în același timp. Dar cum poți opri copiii de la asemenea zaharicale ale copilăriei… Nicicum! Şi uite așa, le auzeam cum plănuiau câte curți vor colinda și câți bani vor face, iar în ziua cu pricina din curiozitate și spirit protector,  le-am urmărit… Au strigat la poarta unui vecin preț la vreo jumătate de oră. Nu le venea să creadă că nu sunt primite. Apoi fiica cea mare, Diana, s-a întors direct acasă cu o față ce-i trăda de la două poște indignarea și, strigând de cum a intrat pe poartă:

  – Primiți cu colindul?

  Bineînțeles… i-am spus că primesc, apoi i-am dat atâția bani cât am considerat că ar fi obținut dacă ar fi colindat tot satul; dar tot nu cred că m-am apropiat de suma visată de ea.

  Cea mai mică dintre fete, Roxana, mai ambițioasă, a mai strigat la câteva porți vecine, reușind chiar să înduioșeze gospodarii câtorva case să-i dea câțiva bănuți. Desumflată și posomorâtă, s-a întors și ea acasă, dar a trebuit să o rog insistent să mă colinde. Numai după ce a aflat de la soră-sa care i-a fost darul, i s-a răsărit fața dintre neguri și s-a înduplecat să mă ure.

     Întorcându-mă la vremea copilăriei mele, mergeam la fiecare Sfântul Vasile de-mi uram rudele, bunicii, eventual colegii sau vecinii și obțineam ceva bani. Ei, dar în unul din acești ani, am fost cooptat de un vecin să mă angrenez într-un grup de haiduci: Iancu Jianul. Nu pot ști prin ce mijloace au ajuns pe plaiurile Moldovei asemene parodii a căror origini se găseac în zone ale țării atât de îndepărtate, dar cred că acestea întăresc și adeveresc unitatea poporului român. Entuziasmul întregului grup, punerea în scenă ca să zic așa, cu efortul învățării rolului și repetețiile zilnice- sau mai bine zis din toate nopțile-

până în ajunul sărbătorii de Sfântu’ Vasile au fost deosebit de plăcute și m-au încărcat de frumos. Însă când am ajuns a pune în practică cele învățate și exersate, adică, a da reprezentații la fiecare curte de gospodar ce catadixea a ne primi grupul de colindători sau haiduci cum ne autodefineam… când strigam la fiecare poartă:

 – Primiți haiducii?!

… nu prea mai era pe placul meu. Mă cuprindea un sentiment de umilință când trebuia să primim plată de la fiecare băbuță, de la orice sărman scăpătat din cine știe ce motive. Cu toate acestea, ceilalți coechipieri radiau. Cu mare bucurie erau enumerați într-un carnețel gospodarii și banii primiți de la aceștia, așa încât, la final să poată fi împărțiți echitabil tuturor.

 Eu anteștiam procedura, că doar trăiam în sat cu oamenii, dar îmi imaginasem că vom colinda pe sărite, după obraz, afinități sau rubedenii. Mai ales că mă apropiam de paisprezece ani și aveam pretenții de flăcău. Acum mergeam la petreceri unde făceam ocheade fetelor, mai strângeam în ascuns mijlocul câte uneia sau îi mai furam câte un sărut nevinovat-pe-jumătate…

   Eram stăpânit de un sentiment de mândrie, care într-altfel, mi-a adus atâtea neplăceri în cursul vieții mele viitoare. De ce!? Căci mult mai târziu când am devenit medic veterinar, la fel anteconsiderând că voi lucra pe animale, negândind că acestea au proprietari cu tot soiul de pretenții și așteptări exagerate, m-am desumflat de mândrie, decăzând direct în ciubota cu umilință. Nu vreau să-mi amintesc nici cum, din medici veterinari, colegii noștri propășiți politic și ajunși în capul mesei, adică diriguitori ai profesiei, ne-au transformat în văcari, cu atribuții mult mai umile decât le aveau anterior tehnicienii sau personalul medical veterinar cu studii medii. Pentru că aceștia aveau un statut. Fiind angajații statului, erau respectați de crescătorii de animale, uneori chiar mai mult decât medicii. Noi, supuși unor legi și ordonanțe guvernamentale mereu schimbătoare, obligați și constrânși pecuniar de a executa activități care intră în atribuțiunile șefilor noștri- mandatați dealtfel cu mijloace de coerciție- am devenit adevărate slugi. Oricine deține o funcție: polițiști, primari, medici veterinari din diferite compartimente ale statului, angajați APIA, președinți de asociații ale crescătorilor de animale, angajați ai fiscului… până la ultimul țăran, încearcă să eludeze legea și să obțină de la noi tot soiul de avantaje, neținând cont că munca noastră trebuie să ne asigure atât traiul obișnuit cât și dotarea pentru desfășurarea în bune condiții a activității, care dealtfel implică cheltuieli nebănuit de mari. Aici mă refer exclusiv la medicii veterinari de circumscripție, așa cum sunt eu. Dar vorba aia: Cine poate oase roade/Cine nu, nici carne moale.

     Părăsind  divagația… una peste alta frumosul acestei tradiții a primit cunună de succes, mai ales pentru mine, care, aproape nu era curte să nu primesc cuvinte de felicitare și apreciere:

 – Măi dar inimos mai ești!

 – Măi dar ce talent ai!

 – Îl moștenești pe taică-tu… etc, etc.

 Cu toate astea, nu m-am mai angrenat niciodată în astfel de trupe. La luarea acestei decizii a contribuit în bună măsură cred, un fapt destul de ridicul, demn de povestirile lui Ion Creangă.