Ghirozanca!

Ghirozanca!

Femeia nu mai este. E plecat de curând. A lăsat moștenire în sat – lumii, cum îi era vorba – doi copii, cinci nepoți și cinci strănepoți.  În lunile care au  au trecut de când și-a început ultima călătorie, în casa ei s-a petrecut un singur eveniment care a rupt ritmul cotidian: s-a căsătorit strănepoata Andreea, imediat după ce a absolvit liceul. Nu s-a ținut, încă,  nunta.  Era o femeie înaltă, peste obișnuință, dreaptă ca o riglă, subțire, cu privirea – așa i-a fost până la capăt – cuprinzătoare. În care încăpea tot omenescul. Poate tocmai din cuprinderea asta, când vorbea despre  statul ce-l are în casă ceilalți  o ascultau. Dar și ea alegea – parcă ar fi cântărit timpul- momentul. Oportun. Stătea în casă  cu unul dintre cei doi fii, Petru, căsătorit cu Maria. Petru și Maria, la rându-le, au doi copii.

         O poveste. Când femeia vorbea despre iubire – nu o străbătea pic de  visare, așa-i era firea – se baza numai pe amănunt. A prețuit sentimentul, recunoștea, și dintr-o așa mărturisire fiecare este liber să creadă ce vrea.  Dar să nu se îndepărteze prea mult de adevăr. Din prea puțină preumblare ori stârnită de dorința omului  de a se căuta,  pe femeie o prindea, adesea, bucuria destăinuirii.  Așa, din vorbă-n vorbă, am aflat, atunci, că a rămas văduvă de tânără. ”Și nu v-ați recăsătorit?”. ”Nu, zicea, m-or încercat mai mulți, dar nu mi-o mai trebuit!” Celelalte femei, nora Maria, și, la doi pași, Rodica,  nora norei – sunt trei generații în casă- doar ascultau.

         În șpoiert, unul modern. făcut din  cahle de teracotă, ardea potolit focul. Uneori nici nu știi de unde vine, și rămâne apăsător, câte-un moment de tăcere, pe care nu oricine-i în stare să-l îmblânzească. Însă pe ea nu o atingea tăcerea asta ivită din senin și răspunde, fără ocoliș, la întrebarea care îmi păruse că trecuse, cumva, un pic mai încolo de cuviință. Asta și pentru că ne știam numai din vedere. Fără să ridice privirea, își vedea de croșetat, a zis: ”El pe mine!”. A mărturisire categorică și, dacă nu greșesc,  mândră. Tocmai o întrebasem, că doar nu se îmburda lumea, cine pe cine a iubit mai mult, ea pe soț, ori soțul a avut o  inimă mai mare în care ea încăput toată! Și, de ce nu, cuprins chiar de patima dăruiri i!

          Femeia înaltă, dreaptă ca o riglă, limpede la gând,  după nouă decenii și jumătate de drum și-a încheiat călătoria. Venise în Ghiroda de la Balinț, cu familia și alți  consăteni, în căutarea unui loc  mai aproape de oraș. Cu gândul la viața copiilor, atunci mici. A lăsat o urmă în care încap toți ai ei: doi fii, două nurori, cinci nepoți și tot atâția strănepoți. Atât a putut face Persida Popoviciu.  Casa lor este  acum mai goală, după ce a plecat buna. Un gol care va fi umplut, curând, de strănepoata Andreea, care tocmai s-a căsătorit!