Costel Stancu (n. 2 mai 1970) este poetul rămas fidel Reşiţei, „oraşul cu o sută de poeţi” (sintagmă intrată în folclor, lansată încă de prin anii ’70 de Artur Silvestri), în ciuda faptului că este curtat de diverse alte cercuri și mișcări literare (printre care și Direcția 9, care l-a adoptat cu Facebook cu tot). După debutul din 1995, jucător cu două mingi – prin volumele Terapia căderii în gol, şi Dominic sau despre imitaţia umbrei, ambele la Editura Hestia, Timișoara, a continuat cu perseverență, Măştile solitudinii (1997), Golurile din pâine, (1998), ambele la EdituraMarineasa, – Fluturele cu o singură aripă, Ed. Timpul, Reşiţa 2000 etc., cea mai recentă apariție editorială Hoțul de ferestre (Ed. Mirador, Arad, 2019), marcând numărul 14. Palmaresul său include două antologii: în 2002, Arta imaginaţiei, Ed. Vinea,  Bucureşti – editură specializată în poezia modernă autentică și următoarea antologie, peste 15 ani, „la 45 plus, o vârstă a „ingeniosului bine temperat”, Ochiul din palmă, 2017, Editura Mirador, Arad.

Solidar cu trupa cenaclului „Semenicul” pe care l-a condus după directoratul prietenului său poetul Ion Chichere (Castor și Polux ai Reșiței), continuă activitatea cu suflet și altruism prietenului său, de căutător de pipete de aur, să descopere tinere talente (proaspăt entuziasmat acum fiind de Cristian Bistriceanu). 

            Pe lângă Editura Tim din Reșița, a casei, în propulsarea sa, a jucat un rol Editura Marineasa, din Timișoara (cunoscută pe linia mecenatului în susținerea tinerilor scriitori). Volumele „Vânătoarea promisă”, 2003 și „Ieşirea din peşteră”, 2004, apărute la această editură (din păcate evaporată în noxele tranziției) sunt mai firave la trup, de câte 60 de pagini, dar e impresionant cum în astfel de plachete mesajul poetic poate fi atât de concentra, de omogen, de limpede cristalin, o bijuterie de miniatură muzicală.

Costel Stancu are talentul titlurilor bine alese, care se pliază ca o mănuşă pe conţinut. Titlul „Vânătoarea promisă”  induce un plus de metaforizare, viaţa ca o contopire cu vulturul lui Prometeu, „Viaţa mea,/ asemenea şoimului de pe umăr,/ tot ciuguleşte din mine aşteptând/ vânătoarea promisă” (p.39). Poetul este deopotrivă și Icar, în libertatea zării, în măreţia zborului, dar şi cu vulnerabilitatea aripilor sale, la topirea cerii prea aproape de soare, pentru că asta e condiţia umană, de muritor care „tinde asimptotic spre nemurire”(Petre Țuțea).

Metafora titlului „Ieșirea din peșteră” este explicitată într-un întreg poem, sinteză a leitmotivelor sale, moarte, soare, peşteră, viaţă, celălalt, credința în Dumnezeu, care se desfac în evantai: „te ascunzi în inimă, ca într-o peşteră, să mori./ dar nu mori şi atunci îţi desenezi pe pereţii ei moartea./ Moartea ta – animal rănit care se luptă cu norii./  Afară creşte soarele (…)”.„Se apropie de tine, aidoma unor apostoli,/ focul, apa, aerul, pământul – fiecare vorbeşte/ pe limba lui şi limbile se amestecă (…) Peştele îţi pregăteşte,/ pas cu pas, ieşirea din peşteră.” (p.24).

Poemele sunt fără titluri, într-un flux nesincopat de pauze inutile, consemnări de gânduri, sentimente, în momente de stări difuze, tensionate, dintr-un jurnal intim, zvârcoliri, căutări de liniștiri și limpeziri ale unui suflet contorsionat, însingurat. Uneori sunt și fără semne de punctuație, alteori cu un experiment, contra regulilor, punct după un cuvânt în mijlocul frazei și continuare cu literă mică.

În frazarea discursului, poemele sunt prozastice în mare parte, cu final tensionant, pe principiul așteptării frustrate, ce contrariază logica obișnuită, burgheză. Într-un mod însă temperat, fără durități, cu mănuși de catifea (surprinzător pentru un lucrător în poliția criminalistică).

Poezia este introspecție, căutare întru cunoaștere de sine, prin raportare însă la ceilalți și la univers, „orice poezie e o călătorie inițiatică în mine însumi. Nu mă interesează capătul călătoriei, ci drumul”, mărturisea într-un interviu. Iar această căutare este continuă, pentru că nicicînd nu atingi limpezirea, nu risipești misterul: „nu ştiu la care capăt/ al tunelului să mă caut. Umblu buimac” (p.54, vol. „Vânătorea promisă”)

O introspecție posibilă sub semnul triadei noapte – singurătate – tăcere (linişte): „eu/ sunt celălalt – pierdutul – (….) Mie/ singurătatea îmi este mamă./Cum pustnicului/ piatra/ pe care stă”. (p.6, vol.„Ieșirea din peșteră”)

Dominantă în toate volumele este tema morţii, chiar și-n subtext. „stă moartea în om/ ca o pasăre cu capul sub aripă/ prefăcându-se adormită” (p.23,vol. „Vânătoarea promisă”) „Mă sprijin pe umărul de sare/ al morţii. Îl simt cum se topeşte/ şi picură aidoma streşinilor primăvara” (p.23,vol. „Ieșirea din peșteră”)

Corolar este tema scrisului, versul ca exorcizare a morţii.„nu te poţi împotrivi morţii/ decât dăruindu-te” (p.56, vol. „Vânătoarea promisă”).

Balsam este copilăria, când, revine ca fiul risipitor, la locul nașterii unde „Totul a rămas închis în sine/ ca într -o intangibilă placentă. Doar tu ai evadat.” (p.69, vol. „Hoțul de ferestre”)

În paradisul pierdut al copilăriei, figura tutelară este a mamei, care ştie totul, ca Pithia și apare în momentele fundamentale: naştere, nuntă, moarte: „mama îmi spală/ cămaşa de mire/ şi plânge”(p.45), „într-o zi am să mor./ De durere, mama o să-şi uite numele de fată”(p.38,vol. „Vânătoarea promisă ”).

Peștele, ca simbol al precreștinismului, este un leitmotiv cu care se confundă în autodefinirea sa, orice vers este ca al unui ucenic, în gând și suflet, al lui Dumnezeu. Aluzii biblice la Iona, peşte, pescari, apostoli, şarpe încolăcit pe copac în rai etc., dau o tentă de poezie religioasă ori mistică, dar nu în sensul clasic, consacrat didacticist, într-o societatea bisericii frecventată fariseic, ci o poezie singular tensionată, într-o interiorizare a comuniunii cu Dumnezeu printr-o experienţă profundă proprie, intimă. Este recunoaşterea slăbiciunii efemerului, dar nu umil, ci demn, nu în suferinţă chinuită, ci în seninătate, echilibru. Uneori, e drept, sunt palide note discordante, printr-un exces de zel în întrebări retorice uzate„Câştig sau pierd?”(p.12) „Cine să mă înţeleagă?” (p.26) „Mă nasc sau mor? (p.54) (în vol.„Vânătoarea promisă”)

Poezia sa este o lecţie formidabilă de etică a suferinţei, sublimată în înţelegere şi împăcare,într-o ardere a egoismului funciar al omului, a orgoliului, a vanităţii întrebărilor revoltate gen „de ce Doamne, tocmai mie?!”. Gravitatea totală, poate uneori peste marginile iertate, fără fisură în firescul ei, în contrasens cu ludicul postmodern și cotidianul mizerabilist al poeziei tinere, îl poziționează într-un registru propriu al poeziei metafizice, cu puțini corifei, fiind imposibil de imitat în autenticitatea trăirilor, a credinței și neliniștilor sale.