Toată lumea ascunde câte ceva: bani, iubiri ilicite, amintiri copleşitoare, dorinţe întunecate,îngrozitoare pentru cei dragi, comploturi, ba chiar şi pacte cu diavolul. Şi cu cât taina e mai mare, cu atât e mai greu de împărtăşit fiindcă de misterul ei sunt legaţi alţi şi alţi complici. Vieţile lor sunt construite aşa încât taina aceea care îi leagă de ceilalţi să fie cât mai bine dosită sub zeci şi zeci de întâmplări şi aparenţe care o neagă. Când anii se vor aduna vei vedea şi tu că unora dintre clipele vieţii tale, imposibil de povestit sau de rememorat chiar şi în singurătate, le va sta cel mai bine uitate. Sunt greşeli pe care nu le putem recunoaşte. Şi altele pe care, dacă le vei împărtăşi, vei sfârşi la stâlpul infamiei.

Nonna zâmbi şăgalnic. Chipul ei, altfel fără vârstă, era brăzdat de zeci de riduri fine atunci când lăsa deoparte sobrietatea şi îşi permitea câte un surâs ori, foarte rar, un râs imediat temperat. Tata îmi spunea că, dacă o văd prea des, o voi îmbătrâni accelerat fiindcă nici inima, nici faţa ei, nu vor rezista la prea multe zâmbete.

Goli încet restul de Chianti pe care îl mai avea în pahar şi privi de-a lungul clădirilor roşiatice ale acestei pieţe care trebuie să fi ascuns îndătrătul zidurilor şi ferestrelor mici atâtea taine de-a lungul veacurilor.

Nu cred că mulţi se puteau lăuda cu o bunică precum a mea. Însămă lăudam doar mie însumi, nu puteam posta pe vreo reţea de socializare nimic despre ea fiindcă ea îmi interzisese din prima clipă când m-a văzut cu un telefon inteligent în mână să îi fac vreo poză.

• Te înţeleg bine, şi eu aş proceda la fel ca tine. Nimic nu e mai atrăgător pentru un tânăr decât o taină.
• Numai că unele taine te schimbă pentru totdeauna, am continuat eu,şăgalnic, fraza.

Îmi mai spusese asta o dată, în urmă cu trei ani, când începusem să mă interesez de familia tatălui meu.

Nonna avusese trei băieţi: Eduardo, cel mai mare, care murise într-un ciudat accident în Libia, cu câteva luni înainte de a mă naşte eu, Mauro, mijlociul, care părăsise Italia cu mulţi ani în urmă pentru a se stabili la Chicago, fiind ales în urmă cu doi ani senator, şi tata, mezinul, care rupsese orice legătură cu familia sa imediat ce terminase facultatea. Aşa că, din cauza raporturilor stricate între el şi tatăl lui, eu îmi văzusem bunicul patern de trei ori, din care îmi amintesc doar de două, la cea dintâi fiind doar un prunc care atrăgea toate privirile, aşa cum se întâmplă cu orice copil la propriul botez.

În ce o priveşte pe Nonna, tata nu era atât de drastic şi îi permitea să ne viziteze, pentru că, zicea el, în inima ei luasem locul genialului şi ciudatului Eduardo, adică numai eu puteam să îi estompez durerea pierderii lui.

• Dacă îţi vei aminti măcar jumătate dintre învăţăturile mele, nu am de ce să fiu îngrijorată. Şi, mai ales, va trebui să mă suni în fiecare zi începând cu cea în care ai pus piciorul în România.
• Tot în Europa e şi ţara asta, Nonna. Unde mai pui că sunt un bărbat acuşi-acuşi de vârstă medie. Nu ai de ce să îţi faci griji!
• Nu îmi fac griji de loculundete duci,  ci de motivul pentru care o faci.
• Haide, bunico, părinţii mamei sunt morţi demult. Ce primejdii pot aduce nişte amintiri?
• Unii dintre noi bântuie vieţile celor dragi chiar şi trei-patru generaţii de când s-au stins, îmi spuse ea cât se poate de serioasă. Şi nu, nu am nimic cu noră-mea. Nu ea l-a îndepărtat pe taică-tu de familie… noi şi secretele noastre am făcut-o. Doar că am un presentiment neplăcut despreceea ce vei găsi tu acolo.

Părinţii mamei erau un mister pentru toată lumea. Ştiam că muriseră cu un an înainte de a veni ea în Florenţa, unde îl cunoscuse pe tata. În afară de faptul că nu vorbea nimic despre ei, nu aveam vreun motiv să bănuiesc că ar fi fost personaje ale vreunei întâmplări ciudate. Singurul lucru care mă intriga la amintirile mamei eracă toate cele pe care ea le împărtăşea cu noi se sfârşeaupe la şaisprezece-şaptesprezece ani. Aşa că îmi imaginasem o istorie tulbure şi periculoasă despre care începusem să scriu pe blog. Încet, se închega un roman cu accente de thriller politic.

 Întrucât numărul urmăritorilor crescuse nesperat de când începusem să povestesc această fantezie, dar şi despre rădăcinile mele româneşti, am plănuit o excursie la Timişoara, oraşul de care se lega existenţa familiei mamei, fabulos imaginată de mine.

• Bănuiesc că ai căutat pe internet câte ceva despre părinţii ei, nu-i aşa? mă întrebă la fel de serioasă. Ai găsit ceva?
• Nu, absolut nimic. Nici nu aveam cum: sunt morţi de pe vremea când nimeni nu îşi imagina că vom avea internet.

Nonna ştia întotdeauna mai multe decât google. Şi nu era dintre persoanele care încercau să lase să se creadă asta prin tăceri sugestive sau replici neaşteptate. Din contră, ea se abţinea de multe ori să comunice tot ceea ce ştia şi chiar încerca să facă pe neştiutoarea. Fusesem norocos cu o asemenea bunicăîn copilărie şi probabil că eram şi acum la fel. Iar cum o cunoşteam şi eu destul de bine, nu avea rost să încerc să o descos, deşi puteam pune pariu că aflase multe informaţii extraordinare.

• Dar amintirile de atunci pot fi povestite de oamenii de azi. Un nume poate dezvălui multe.

Era rândul meu să zâmbesc:

• Crezi că nu am pus mâna pe certificatul de naştere al mamei?! Doar că părinţii ei au nume româneşti absolut comune, nu m-a ajutat la nimic. Dar, dacă ştii tu ceva, ai putea să îmi împărtăşeşti.
• Ştii că mie nu îmi place defel tehnologia. Îmi place să îmi mai bag din când în când nasul în oalele altora ca oricărei doamne respectabile, e adevărat. Dar, acum, totul este şi pentru mine un mister.
• Ceva tot ştiu, i-am spus terminându-mi şi eu vinul din faţă. Are o mătuşă cu care păstrează legătura, o doamnă în vârstă şi care cred că ştie mulţime de poveşti din lumea Timişoarei de altădată şi, mai ales, a familiei mamei. Plus că mai am o prietenă în lista de facebook pasionată de istoria locurilor. Aşa că mă voi descurca.

Surâse ştrengăreşte, in ciuda anilor:

-Şi nu voi spune nimănui că mai ai un motiv să mergi acolo: e frumoasă foc şi are ochi albaştri ca mine!

Am început să râd. Cum aflase de Elle? Era o pasiune de dată prea recentă, o cunoscusem la Palermo cu o lună în urmă, făcuserăm un tur al insulei câteva zile şi sex cât cuprinde. Pe urmă ea se întorsese la Timişoara, iar eu la Siena. Ne mai vedem online, ne auzim, ne mai scriem.Şinumai un singur prieten ştia de existenţa ei. Iar acum, Nonna!

I-am urat râzând seara frumoasă şi m-am ridicat.

M-am oprit pentru o clipă să admir Piazza del Campo, superbă de fiecare dată în lumina asfinţitului. Un minunat punct de plecare în purgatoriu, cum spunea un jurnalist pasionat de Dante.

Nonna avea telefonul în mână şi căuta un număr: nu îl folosea decât pentru a vorbi. Eram sigur că mă priveşte pe mine acel apel.