Strada Bega numărul opt din Ghiroda. E dreaptă ca o riglă, ca mai toate celelalte. Cu cât mă apropii de casa lui, încerc să-mi închipui, deși nu am la ce mă raporta, cum ar putea să arate. Prima veste, nu tocmai bună. Iosif Serpic se trezește dis-de dimineață, mănâncă micul dejun, se mai învârte prin curte, poate dă o raită și prin  atelier, doar să vadă și, după obiceiul dobândit de-o vreme, din nou se pune la odihnă. Nepotul său zice că dacă revin după ora unsprezece fără un sfert, dar mai bine la douăsprezece fără un sfert, e foarte bine. În nici o jumătate de oră în ziua aceea soarele a căpătat putere, ardea, în pomi nicio frunză nu se clintea și în dogoarea aspră  totul parcă stătea să se prăbușească fără niciun zgomot.

Trec toate și vine vremea întâlnirii. El, înalt, masiv, nici detașat, nici dezinteresat. Pus în temă fiind de către nepot, zice:

• Dumneata dorești să-mi iei o declarație…

• Nu, îi zic, vreau să-mi povestiți.

• Păi…

Ar mai spune ceva, dar se răzgândește și tace, se duce cu privirea peste întindere, în zare,  aparent, că privirea nu-i trece  de poarta ce dă spre grădină. Și rămâne așa, după plăcerea lui, cu uitătura în văzduh, aproape absent.  Și neștiut. Până scapă un oftat.

• Să povestesc, după atâta amar… Despre  Ghiroda? Sau de pe  front?

• Din război îi spun, mulțumit că e dispus  la dialog.
• Eu am umblat cu moartea după mine, asta am făcut. Pionier, minări și deminări, oricând ai putut fi gata. În iulie `41, la Odesa, am intrat pe front. Acolo s-a terminat repede și, înainte de a ajunge la Stalingrad, am fost aici, într-un  oraș, la… Uite că nu mai știu! Așa de rău îmi umblă prin gând! Nu trece peste impas, nici nu are cine să-l ajute, numai el știe linia frontului, drumurile. Îi umblă rău printre gânduri uitarea. În liniștea ivită, de când el tot tace, i se adună respirația aprinsă. Din nou scapă un oftat lung, de care acum nu se mai ferește, îl slobozește din adânc, ca într-o eliberare, ca și cum s-ar recunoaște învins de timp.

• Poate o să- mi aduc aminte, spune cu o detașare blândă.
• Ca în tot locul, cu morți, răniți, spaimă, frig, foame, de toate. În primăvara lui `42, în luna mai, am ajuns cu frontul în Ucraina. Pionier, la minări și deminări. Știu că acolo am avut misiune să înaintăm, dincolo de infanterie, cu o încărcătură prelungită de explozibil. Era făcută ca un mic, cum spuneau soldații, cu o lungime de trei metri. Misiunea noastră, eu cu mai un camarad, că eram trei echipe care mergeam în față, trebuia să ajungem în apropierea rușilor. Că ei aveau un gard de sârmă și trebuia să băgăm încărcătura sub el, să-l aruncăm în aer. Să poată înainta infanteria noastră.
• Și-au atins ținta minele dumneavoastră?
• Cum să nu?! Te joci cu așa ceva?
• Era zi sau noapte?
• Noapte, o noapte urâtă…