Poetul Vlada Barzin şi-a început şcoala (elemenară) la Gelu, sat în care s-a născut în anul 1940, şi şi-a “isprăvit-o” în localitatea Fundata din Bărăgan, unde a fost deportat. Liceul şi l-a terminat la Sânnicolaul Mare. A fost mai întâi bibliotecar la Băile Călacea, apoi contabil la Uzina Mecanică din Timişoara şi la Cooperativa de Consum din Sânnicolaul Mare, dar cel mai mult a rămas la Variaş unde a fost contabil şi contabil-şef al Cooperativei de Consum din localitate. În ciuda “ocupaţiei” care necesită o atentă mânuire a cifrelor, Vlada Barzin a fost şi a rămas… un suflet de poet. De aici şi “îngemănarea” sa cu poezia, de aici avem noi în dar volumele sale de versuri: Кад пуцају пупољци (Când se crapă mugurii, Kriterion, Bucureşti, 1975), Звездане плиме (Maree solară, acelaşi editor, 1979), Свечане ризнице (Comori festive, Kriterion, Bucureşti, 1983), Завет поднебља (Jurământul plaiurilor, acelaşi editor, 1987), Непомирени простори сна (Neliniştite spaţii de vis, Kriterion, Bucureşti, 1988), Захођење (Apus, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2001) şi У сенци речи (La umbra cuvintelor, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2005). În limba română a publicat volumul Nemuririle ierbii (Editura Facla, Timişoara, 1984), iar Carmen Blaga şi Lucian Alexiu au tzradus din sârbă în română un florilegiu din poezia sa apărut în volumul Atlantida (Editura Hestia, Timişoara, 1992). Vlada Barzin şi-a publicat de- lungul anilor versurile în coloanele ziarelor „Правда“ (Dreptatea, unde a şi debutat îm anul 1967), „Банатске новине“ (Ziarul bănăţean) şi „Наша реч“ (Cuvântul nostru) şi revista „Књижевни живот“ (Viaţa literară). Din păcate, poetul a plecat prematur dintre noi, în anul 2006 şi este înmormântat la Gelu. “De la primul până la ultimul său volum Vlada [Barzin]… ne plimbă cu versurile sale prin sufletul său larg, cum este de largă şi câmpia bănăţeană, dar şi prin viaţa plină de bucurii şi dureri. Volumele de versuri publicate de el sunt o diademă minunată în creaţia noastră poetică privită în ansamblul său. De la un poet sfios, aproape speriat, cum “era” în primele poezii şi chiar în prima sa carte, avem acum în faţa noastră un poet care a străbătut cu succes un drum literar greu – drumul devenirii ca poet. Modern şi atunci când în poeziile sale descoperim boabe de tristeţe şi resemnare chiar… Barzin reacţionează mai mult cu sufletul decât printr-o gândire rece. De aceea, citindu-i unele porezii, simţim în gură gustul sărat al lacrimilor… Lumea poeziilor lui Vlada Barzin este viaţa, dar este şi ceva mai mult decât viaţa. Este un fel de înălţime la care acced numai poeţii. Cu poezia sa, el ne aduce pe muche, de unde începe abisul. Dar, acolo – jos – ne aşteaptă o floare, ne întâmpină nişte ochi care ne vor reda aripi. Volumele de poezii publicate sunt o diademă minunată în creaţia noastră poetică privită în ansamblul său”- scria despre poet Čedomir Milenović în anul 2005. De parcă ar continua „viziunea” expusă mai sus, apare încă „o părere” despre poezia sa: „Spaţiul poeziei lui Vlada Barzin se află în aceeaşi măsură în fiinţa şi nefiinţa vieţii. Poezia e o icoană, adesea rece şi statică, dar mereu este un spaţiu la care se revine atunci când toate cele îi întorc spatele. Ne întoarcem noi la poezie, dezbrăcinaţi de vise şi învinşi de realitatea cea înfricoşătoare” Citatul îi aparţine lui Miomir Todorov. Despre Vlada Barzin mai trebuie menţionat faptul că a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Serbia, că a fost unul din membri fondatori ai Cenacului literar „Крила“ (Aripi) din Gelu (şi preşedintele său) şi că a fost distins cu premiul literar din fondul lui Vladimir Čokov pentru volumul Завет поднебља (Jurământul pliurilor). Este prezent în numeroase antologii şi culegeri publicate atât în ţară cât şi în Serbia şi menţionat în mai multe lexicoane literare.
(Din volumul În calea uitării în curs de apariţie)
INVITAŢIE PROTOCOLARĂ
Dragi conaţionali, voi bateţi la uşa
care vă este deschisă non stop.
Luni avem treabă până peste cap:
ne dau afară din piele
toate cele ce aşteaptă
mângâierile minţilor noastre.
Marţi vedem că suntem aglomeraţi:
cu o mână mai muşcăm din răsputeri,
cu cealaltă mână аruncăm resturile
şi unde mai pui că şi arealul trebuie netezit.
Miercuri suntem sufocaţi de-a dreptul:
mai întinde-te tu aşteptare,
mai lasă de la tine tu avariţie,
că doar n-o fi foc să ardă promisiunile.
Joi ne podidesc marile rateuri ale lumii:
ici o iluzie nefinisată cum se cere,
ici o inimă cârpită prost,
ici un pas făcut prea târziu.
Vineri nu mai podidim cu treburi:
spălăm putina cu picioarele în cârcă,
pritocim Nimicul cel Mare
şi tivim cămăşile Domnului Nimeni.
Sâmbătă nu prea ştim unde ne este capul:
dăi – taie din prealungul şi prealatul,
hai – varsă din preaplinul obraznic –
toate trebuie să fie stas.
Duminica, cea care părea făcută pentru visare,
nu se prea arată în calea noastră –
ori s-o fi blocat în trafic,
ori au răpit-o mâncătorii de vise.
Aşa că, veniţi când vă lasă inima,
că n-au intrat zilele în sac şi prin cămara
s-o mai găsi o ceapă degerată şi nişte răbdări prăjite
ca să ne ospătăm şi noi,
Mama ei de viaţă boemă!
TIMPUL CA UN PRIBEAG PRIN LUME
Cineva muşcă timpul de lobul urechii
Şi el refuză să mai curgă în aval
O iа liniştit spre amonte
Cu toate poverile vremurilor în cârcă.
Suind aşa fără vreun ţel anume,
I se păru nostim traiul acesta fluştuiratic
Fără grija zilei de mâine
Şi fără regretul că-şi pierde timpul în van.
Necazul s-a ivit, însă, pe neaşteptate:
De după un nor pufos şi moale
Îşi scoase capul somnoros şi ciufulit
Mistuitorul de vise, pare-se flămând.
Norocul lui a fost că i se vedeau coastele
Şi că de frică i s-a făcut pielea de găină –
Se arătă a fi, deci, o urâţenie
Deloc pe placul mistuitorului de vise.
… şi a rămas timpul până în zilele noastre
Pribeag sărman prin lume
Nebăgat în seamă
Nici măcar de trecerea timpului.
FARMECUL DRUMULUI
Ar trebui să aveţi răbdare şi să aştptaţi
Măcar până s-o-ngemăna două vise.
Şi ar trebui să fiţi cu băgare de seamă
Să nu călcaţi prin hora ielelor.
Ar trebui să fiţi înţelegători
Până s-or coace bine speranţele.
Şi ar trebui să vă abţineţi de la înjurături
Să nu vă-npotmoliţi în păienjenişul sensurilor.
Odată îndeplinite toate amabilitîţile,
Nu înseamnă că şi neghiobiile noduroase
Se pot duce lesne pe apa sâmbetei
Unde-a-nţărcat mutu’ iapa.
Ar trebui să mai aveţi iarăşi răbdare
Şi să fiţi cu băgare de seamă.
Ar terbui să daţi dovadă de înţelepciune
Şi să vă abţineţi de la înjurături.
Dacă vi se pare ceva straniu la răscruce,
E semn că va picurat roua oboselii
Când aţi fost a treia oară la spovedanie
Şi n-aţi priceput nimic din farmecul drumului.
CU DOR DE PLOAIE
Tocmai s-au stins ecourile tunetului
Şi mă aşteptam să apară curcubeul
Şi cercetam colţul acela de zare
Unde sălăşiuesc aici la noi toate culorile.
Când, venit dintr-un ungher ascuns,
Trăsnetul izbi cu toată puterea
Cornul de vânătoare al bunicului
Atârnat în prispa casei.
Noroc că era unul din trăsnetele acelea reci
Şi nu se iscă nici o scânteie măcar.
Cât dspre corn – pagubă în ciuperci –
Şi aşa-i stătea nurorii în cale.
Dar de ce s-a domolit îndată şi ploaia,
N-aş putea să spun
Oricât de atent am cercetat zarea
Şi oricît de atent m-am uitat la pliurile cerului.
… şi aşa se face că am rămas cu dor de ploaie
Care trebuie să vină într-o bună zi
Fie că ne-om întâlni pe lumea asta a noastră
Fie că ne-om vedea pe altundeva.
EU ŞI PRIETENUL MEU ŞORICELUL
De unde o fi venit, nu pot să ştiu,
dar este sigur că la mine în garsonieră
există un şoarece –
într-o zi mi-a mâncat toată brânza de pe masă.
Cum şi în câteva din zilele următoare
„operaţuinea brânza” s-a tot repetat,
m-am gândit să mi-l fac prieten
dacă tot a rămas aici.
Pe zi ce trece, am devenit mai atent –
mâncam tot ce-mi pregăteam
pentru micul dejun
şi hoţomanul rămânea flămând.
În rest, cred că amândoi am hotărât
să ne avem ca doi bunii vecini –
el să-mi ureze să-mi moară capra dacă ar fi cazul,
iar eu lui – să aibe un somn lin în cursa de şoareci.
CÂND A SECAT FÂNTÂNA
Când a secat fântâna vrăjitoarelor
Nimeni nu s-a bucurat –
Toate farmecele s-or prăvăli de acuma
Peste uliţele satului.
Dar unde erau ele, vrăjitoarele,
De n-au prins de veste ce va să vină
Şi cum de n-au fost ele în stare
Să-i descânte fântinii?
Să se fi întors lumea – pe moment –
Cu josu-n sus
Ori ne-am supărat noi morţii cu ceva
Că s-a cutremurat pământul?
Dar de ce am mai dat noi crezare
Celor spuse de vrăjitoarele
Atâta amar de vreme,
Dacă nici ordinea nu-s în stare s-o menţină?
Haideţi, totuşi, la culcare
Că s-a făcut târziu
Să nu ne speriem vrăjitoarele
Care trebuie să-şi vadă de treburile lor.
CREAŢIE NEFINISATĂ
La încput a fost ca şi cum s-ar fi ivit o părere,
Un gând posibil şi nedus până la capăt.
Apoi toate s-au amestecat într-un talmeş-balmeş
Ca şi cum lumea se năştea chiar atunci.
După ce s-au potolit câteva furtuni violente,
Veni şi liniştea uitată la margine de zare.
Dar părerea, dar gândul nedus până la capăt,
Nu s-a mai copt niciodată frumos.