Ninsoare postumă

Ninsoare postumă

SĂ NU LAȘI MAMĂ

Să nu lași mamă poarta încuiată,

Sunt fiul tău și poate o să vin,

Nu știu de unde și nici când, vreodată,

Flămând de pâine și-nsetat de vin.

Când o să-mi fie dor de-o mângâiere,

Sătul ca vânt străin să mă mai bată,

Mă voi întoarce să   prind iar putere.

Să nu lași, mamă, poarta încuiată!

Voi fi bătrân și gârbov și cărunt,

Dar să m-aștepți măicuța, fiindcă, iată,

De astăzi drumul n-o să-l   mai înfrunt!

Să nu lași mamă poarta încuiată…

Sunt fiul tău și, poate, o să   vin,

Nu știu de unde și nici   când, vreodată,

Să gust din pâine să mai beau din vin!

Să nu lași mamă poarta încuiată…

POVESTE PENTRU COPII BĂTRÂNI

Aș vrea să vă spun o poveste

Pe care abia o mai știu…

Povestea cu Fata Morgana,

Regină cândva în pustiu…

Povestea cu Prințul Tristeții,

Cel care-o iubea fără rost

Și care, să-i fie aproape,

Prin dune-și făcea adăpost.

De foame răbdând și de sete,

Trăia numai când o vedea

Dorindu-și măcar s-o atingă,

Dar fata, ca fetele, rea,

O umbră firavă   de zâmbet,

În treacăt abia-i trimitea,

Chiar dacă știa că el, prințul,

Altceva dorea de la ea.

Și zile-au trecut după zile,

Și nopțile toate, la fel,

Iar prințul, cu gândul la fată,

Uitase cu totul de el…

Uitase cu totul de toate,

Un țel, numai unul, avea,

Să-i fie mireasă Morgana,

Nimic în afară de ea!

Târziu, când   văzu că nu poate

S-o facă a lui în vre-un chip,

Drept soață și-a luat o furtună

Cu trupul superb, de nisip.

Nisip, de atunci, fu și prințul,

Regat având   dorul târziu…

Așa se sfârșește   povestea!

De-a fost și-altceva, nu mai știu…

Știu doar că, și azi, câteodată,

E drept, foarte rar, când și când,

Mai văd, prin pustiul din mine,

O fată frumoasă trecând…

 POVESTE DE-O   VARĂ

Nu mai știu, poate doar mi se pare

Că poveatea pe plajă-i răpusă,

Însă văd spuma apei de mare

Pentru noi cum se face cenușă

Ca un val care vrea să ne sfarme

Vin tristeți să ne bată în ușă,

Doruri vechi se transformă în arme,

Vechiul rug ne preface-n cenușă.

Văd, apoi, și cum vara se duce,

Cum se lasă de toamnă sedusă,

Semn că noi am ajuns la răscruce:

Și-n față… și-n spate, cenușă

CASA BĂTRÂNĂ

Mai schimbă o țiglă, mai bate un cui,

În casa bătrână uitarea s-o-nvingi.

Mai șterge și praful, alungă paingi,

Și-n mine și-n tine sunt astăzi destui.

Repară și gardul, mai pune-o ulucă,

Să cureți și pomii, sunt plini de omizi,

Dar ușa livezii te rog s-o închizi,

Se coace pe ramuri cumplit dor de ducă.

Sunt gânduri ce-ndeamnă, din timpul ce nu-i,

Țâțâna să fie, din nou, iar țărână,

Dar tu sămai vii lacasa bătrână,

Mai schimbă o țiglă, mai bate un cui…


OMUL DE ZĂPADĂ

E o ninsoare postumă. Iarna a plecat

din inima omului de zăpadă,

nu se stie de ce, pe înserat

furișat, ca nimeni să n-o vadă

Vezi ce nefiresc îi   stă, azi, așezată

cratița în care-mi făceai de mâncare

pe capul cu vise-nghețate? Altădată

stătea mai verosimil, nu ți se pare?

Și mătura, abia acum îmi dau seama,

nu mai seamănă a mână, ca altădată!

O, Doamne, și parcă mă apucă teama

când ma gândesc că o credeam adevărată…

Dar ăștia? Nu sunt cărbuni din soba noastră

caldă, ca un tors de pisică monoton?

Îți amintești? Mi-i azvârliseși pe fereastră

să îi cârpesc, cu artă, la palton.

Iar pentru ochi, mai știi, prin tragere la sorți

am sacrificat butonii de agat!

Mi-ai spus, să mă împaci, și-așa nu îi mai porți,

poți să-i dăruiești cu suflet împăcat.

Și-n loc de fular, pentru că eu nu avram

niciunul de rezervă, i-am pus, mi se pare,

prosopul de in, cel de deasupra de geam,

primit de la mama la o aniversare…

…..

O, Doamne, dar cât de multe nu i-am dat!

Curând o să-l vezi, spuneai, plimbându-se pe drum,

iar eu, ascultându-te, l-am crezut adevărat,

până în clipa în care, nici azi nu știu cum,

furișat, ca nimeni să n-o vadă,

nu se știe de ce, pe înserat,

din inima omului de zăpadă,

ca o ninsoare postumă, iarna a plecat…