Mai devreme sau mai târziu, fiecare om își constituie un univers al lui, particular, ca un fel de cameră secretă, înăuntrul căreia se retrage, trăiește din plin propriile lui plăceri sau jocuri, ascultând muzică, sau urmărind filme de tinerețe, fotografii, jucând șah cu un adversar imaginar, construind lumi ideale, ori structuri ale unor utopii refulate în tinerețe. E locul sărbătorilor lui particulare, marea lui taină pe care nu o împărtășește nici celui mai bun prieten. Așa se ajunge ca economiști sau muzicieni, care poate au citit puțin la viața lor să se trezească pe la 50 de ani că pot scrie romane polițiste, mai crunte decât serialele pe care le urmărește cu soția la televizor.

Adevăratele sărbători ale unui creator cu har pornesc încă din fragedă copilărie, când, purtat de imaginația lui, părăsește această lume și trăiește într-una paralelă, numai a lui, unde sublimă realitatea trăită din jur, timpul trecut, sublimă gândurile ce le-a avut, știutele dintr-o viață imediată. Majoritatea copiilor își petrec începuturile existenței în acest univers particular. Școala îi mută către realitatea din jur, iar familia îi îndepărtează cu totul către zone pragmatice, pentru a supraviețui, așa cum cred ei. Mai târziu, în viață își dau seama că mai toți oamenii au asemenea universuri, dar se conving curând, că numai cei care reușesc să le anime, să le facă să existe se pot bucura de ele ca de niște mari sărbători.

Adeseori mi-a fost dat să aud oameni, mai mult tineri, care spuneau că urăsc sărbătorile care-i fac pe toți să se simtă uniți de un singur gând sau simbol, care-i fac să trăiască un sentiment aparte, nu neapărat trecut dincolo de obișnuit. Râdeau când auzeau pe cei mai în vârstă că susțin că în sărbătoare te absorbi din realitatea din jur, iar trecutul și viitorul se contopesc într-un punct cu o rezonanță aparte, iar clipele se dilată și fiecare fapt banal se încarcă dintr-o dată cu semnificații grave, aparte, fundamentale. Un timp în afara timpului obișnuit al ceasornicelor, când părinții și bunicii, morți cândva, comunică mesaje criptate către cei vii, mai sensibili la șoaptele pe care nu le percep ceilalți, pregătindu-i parcă pentru ceea ce va urma.

Pentru simțurile acutizate de un har artistic semnul profund al sărbătorilor lui este tocmai acesta, lupă măritoare a unor realități din trecut, din viitor, bănuite, dorite de sufletul prea ostenit de prezent, de cotidian. Chiar realitatea imediată îmbracă alte haine, deși pentru omul obișnuit totul merge ca mai înainte. Pentru el nici religia nu poate oferi totul când totul trece în obișnuit, prin repetarea lui anuală, căci pentru marea majoritate a lor, slujba duminicală chiar continuă să fie prea asemănătoare celei de la căpătâiul unui mort, în cimitir, ori mai  grav, a unei interminabile slujbe de pomenire, cu toate poruncile date de Dumnezeul lui Avram sau Moise și transmise de aceștia poporului ales, apoi întregii omeniri. Dincolo de cele zece porunci din Vechiul Testament, vine a unsprezecea, din Noul Testament, cea a iubirii aproapelui. Ori prin această sărbătoare sunt egalizate într-un fel ființele pentru trei zile, decupându-le de cotidian, pe cele de jos cu cele de sus, egali în fața trecutului și cu speranțe pentru un viitor, cât de cât apropiat.

Mecanismul sărbătorii, pe cât de simplu, de identic cu sine, este în aceeași măsură extrem de complex sufletește reușind să decupeze ființele de cotidian. Cei ce urăsc sărbătorile statornicite, trăiesc într-o sumă de mici bucurii particulare, sau plăceri cu deschidere doar spre un prezent cât se poate de banal: o partidă de sex, cumpărături risipitoare și inutile de cele mai multe ori, o banală șuetă despre ceea ce e și ce și-ar dori fiecare să fie, o cină romantică cu final știut, o călătorie la Paris, vizitarea Acropolei din Atena, un cadou mai deosebit într-o zi oarecare, fără semnificații aparte, un chiolhan, o croazieră pe mare, sau o excursie montană, pot fi tot atâtea sărbători ale celui ce urăște sărbătorile celorlalți.

Între cele două feluri de sărbători se situează cele ale creatorilor, așezați, pe de o parte în păgânătatea cotidiană, iar pe de altă parte cu ritualuri stricte, aproape isihaste, dincolo de care le poate trăi o lună, două, un an, într-un fel de beatitudine venită dintr-o lume paralelă unde se aglomerează întreaga încărcătură a știutelor adunate în ani, a trăirilor recuperate de simțurile treze ale artistului care este capabil să-și dea viața și sufletul până dincolo de întinderea universului său paralel transpus într-o lucrare, într-o carte, într-o compoziție muzicală. Într-un fel păgânii artiști se substituiau ideii creaționiste a lumii, identificându-se pentru o perioadă mai lungă sau scurtă de timp cu Dumnezeul celorlalți. Lumea făcută de ei este însă doar o copie a cele mari, receptată mai în profunzime, cu contururi riguros trasate, ca privitorul, cititorul, melomanul să aleagă înțelesuri aparte, pe care viața omului obișnuit, cea de fiecare zi, poate centrată în credința într-un Dumnezeu spre binele său personal nu i le poate releva.

Artiștii, păgâni cum sunt, adaugă știutelor și trăirilor celorlalți testelor sacre, culoarea, sunetul și cuvântul ce dau conținut lumii create cândva, printr-un joc genetic petrecut în urmă cu câteva milioane de ani, când s-a întâmplat ca un animal ca oricare altul să pornească înspre  a fi un fel de om. Un declic genetic ce ne deosebește de antropoide. Mai departe e doar poveste de rezistat în timp, într-un univers pustiu, cum e cel relevat de imaginile telescoapelor ce se rotesc în jurul Pământului și ne dau iluzia unicității noastre, accidentale.

Mai departe de acest sentiment e o angoasă cosmică de care ne ferim, privind doar în imediata apropiere, cu cea mai fermă credință în unicitatea universului uman. Avem nevoie de acest pământ ferm sub picioare pentru a putea privi cu suavă detașare spre Calea Lactee, prin ochiurile constelațiilor știute descoperind alte ”Căii Lactee”, galaxii sau supergalaxii, la care ne minunăm interpretându-le artistic, adică fiecare după gustul lui, acolo unde nu există niciun fel de sărbători asemănătoare celor ale oamenilor, ci doar reacții spectaculoase de lumină, în toate culorile curcubeului, ce ascund ceea ce noi numim aici, pe Pământ ”dezastre”.

Spectacolul cerului văzut de telescoape n-are nici o legătură cu vreo sărbătoare anume, ci doar cu bucuria de a redescoperi curcubeie în explozii nucleare. Pendulând între credința în ceva făuritor de lume și realitatea intuită de savanți a unui univers pornit din nimic, e doar o dilemă continuă ce subminează la bază chiar ideea de sărbătoare, pentru că n-o să-i spui unei ”găuri negre” ce absoarbe totul în jur, inclusiv lumina, că se supune voinței cuiva. Și așa, micul nostru univers uman, pierdut prin neant, a reușit să-și piardă prin rațiune mica lui cosmicitate, care a dat ritm sărbătorilor noastre, poate doar cu vreo patru milenii sau ceva pe aproape, adică o clipă din vremea universului.

Doar pentru acești damnați ai creației artistice, mai important decât chiar existența lor e universul iluzoriu în care trăiesc ca în cea mai mare sărbătoare a lor. E universul cu imagini dintr-un joc de puzzle al cărui sfârșit nu poate fi controlat decât de un singur om. Zeul și cel care-i aduce ofrande, contopiți într-o singură ființă aflată într-o perpetuă sărbătoare. Dar marea dramă a creatorului pornește de la porunca iubirii aproapelui, pentru că de cele mai multe ori el nu este capabil nici măcar să se iubească pe sine. Ori se iubește într-atât de mult încât arde totul în jur, închide ochii mulțumit de sinele său și așteaptă ca heruvimii și serafimii religiei lui să-i aducă osanale unicității în universul oamenilor, pentru că pentru ei crează, iar ei îi datorează totul. În jocul acesta cântecele de preamărire suplinesc orice sentimente de iubire. Toate celelalte zece porunci devin doar motive – teme ale creației lui, ale sărbătorilor de o lună, un an, când din nimicul unei alte mutații genetice petrecute cu vreo 60.000 de ani în urmă au apărut semnele stratificării grupusculului familial, unde zeul era ales de ei să-i apere, să-i pregătească de luptă, să-i învețe ce e focul, să-i facă să repete pe pereții peșterilor imaginile mâinilor lor, apoi ale animalelor ce le umblau prin preajmă. Un alt declic genetic ce ne deosebește de antropide și mai mult, de restul animalelor pădurii. Abia atunci va fi apărut primul Zeu. Ultimul dintre ei este artistul. Creatorul lumii imaginare.