Se scrie azi, multă poezie, imens de multă. Se publică, se fac lansări și lecturi publice, cronicile de întâmpinare laudă și recomandă, citează și invită la cumpărat, asumat, preluat. Volumul de versuri care ne asaltează din toate părțile e aproape comparabil cu cel al tuturor celorlalte genuri literare la un loc. Și totuși, ceva lipsește! Ceva pe care îl simțim mereu, de vreme ce căutăm în continuare poezie și rar ne oprim cu adevărat în fața vreunui autor contemporan. Lipsește și pentru autori, de vreme ce scriu frenetic și se străduiesc să publice repede, tot, în cât mai multe locuri, să spună, să citească – rar să recite – și să scrie din nou. Iar critica de poezie, atâta câtă este, preia, prelungește jocul în care nu e decât un ecou, fără a sta deoparte și a cântări! Criticii au devenit creatori de imagine publică, PR-i, purtători ai cuvintelor nescrise de către poeți și transmițători de imagine. Imagine a creatorilor, nu a sentimentelor rafinat ascunse printre versuri! Mai apoi, creatorii încântați de imaginea lor în ”oglinda” criticii, se întorc asupra paginilor albe și reiau, rescriu, reproduc același și aceeași enunț cu aceleași mijloace, obsesii, o interminabilă distorsionare a banalității de zi cu zi. Din când în când, jurnaliști sau sociologi vin cu sondaje menite să spună cât se citește și ce anume, ce autori, ce teme, ce coordonate tehnice. Și majoritatea crede, înghite și revine în joc, spre a-l confirma și a-și confirma apartenența la o lume, la un fel de imaginar și un limbaj cumva generator de clivaje sociale ce împart lumea în ”cunoscători” și restul. Dacă adăugăm orgoliile și ambițiile personale sau de grup putem instaura fericiți un nou bussiness, o castă a ”creatorilor de frumos poetic”. Ceea ce refuzăm să admitem e tocmai esența problemei, anume lipsa aceea, lipsa care ne împinge să căutăm dar nu ne oprește să ne amăgim că am și găsit! Lipsa a ceva ce a plecat din bussiness dar pe care îl aproximăm în loc să ne întrebăm cu onestitate asupra scopului căutării noastre. Și aici începe căderea…
Filologii de modă veche (poate și cea nouă) studiau în școală stilistică și estetică, teorii critice și interpretare, spre a nu mai aminti nenumăratele abordări lingvistice ale scriiturii. Și învățau să fie exigenți asemeni iluștrilor înaintași, să scotocească prin texte precum în sacul cu povești spre a identifica bune și rele, splendori și ratări. Și învățau să citească literatură, apoi să delimiteze textul literar de cele aparținând altor genuri. Și stăteau în bibliotecă mai mult decât oriunde altundeva. Rigorile operei literare din orice timp și paradigmă stilistică erau pilonii de la care începea lectura, grila de lectură și cerințele preliminarii ale oricărei analize. Au (am) învățat, astfel, că indiferent de epocă, autorul îmbracă sentimentele în metafore și așează totul cu delicatețe pe rafturile unor cerințe tehnice indiscutabile. El știe clar care e geografia registrelor stilistice, are o opțiune definită iar dacă aceasta îl îndeamnă să inoveze, o face în virtutea unui principiu, unei valori, unui argument asumat. În afara propriei bucătării, cititorul simte o ordine, o cadență, o poveste care își respectă statutul și stă în cadrul stabilit. Nu e vorba aici, doar despre poezia în metru clasic, ci și despre cea în ”vers alb”. Care e mai deschis, mai tolerant, mai ofertant dar și mult mai periculos! Amăgirea libertății (totale?) împinge mai tinerii autori dincolo de poetic, în simplă destructurare a frazei pe verticală, transformând poemul într-o narațiune scrisă pretins artistic, de-a lungul paginii. Întrebați asupra rațiunii de a așeza textul într-un fel sau altul, creatorii au de cele mai multe ori, răspunsuri deprimante: nu s-au gândit, așa le-a venit, e frumos. Argumente, principii, contraargumente – toate acestea lipsesc, lăsându-te pe tine, cel ce întrebi sau pe cititorul deznădăjduit, într-o și mai deasă ceață. Așezarea în pagină este un joc, nu o expresia vreunei logici interne a textului; este, în cel mai bun caz, o prelungire în josul paginii, a ideii din primul vers, fără a aduce un plus de cunoaștere, de trăire sau de informare, măcar. Este, deseori, o vocaliză transpusă grafic, cu aceeași plăcere, uneori voluptate cu care artiștii plastici lasă mâna cu vreun penel la hotărârea sorții. În cazul lor ni se spune că este inconștientul care, astfel provocat, transmite în locul persoanei umane. Sigur că inconștientul nu lucrează cu metafore, poate cu simboluri; nu are o logică pentru că altfel, ar fi măcar, subconștient. Dar avem noi, cititorii, nevoie de toate grimasele inconștientului cuiva? Oare am spus tot ceea ce ar fi fost de pronunțat și acum ne lăsăm în voia vocilor de dincolo de noi pe care nu mai știm sau nu mai vrem să le ținem în laț? La nivelul persoanelor conștiente să se fi ajuns deja la epuizarea tuturor ideilor și valorilor, principiilor și tehnicilor spre a nu mai avea ce să ne spunem? Și dacă, inconștientul meu spune lucruri inutile pentru ceilalți? Câtă comunicare a mai rămas și cât este o simplă emitere de sunete/ litere de dragul de a le emite sau, poate, doar din nevoia fiziologică de a ne descărca de ele? Trăim, totuși, într-o lume care ne pune întrebări grave, ne împinge în crize personale sau de grup fără precedent, ne răstălmăcește trecutul și experiența, sensul ființării, vocile știute și neștiute. În fața acestui examen, nu mai putem articula nimic coerent și articulat? Suntem, deja, vorbiți de texte fără să mai vorbim noi înșine? Și, mai ales, fără puterea de a le mai lua sub controlul nostru? Muzica pare mai înțeleaptă, poate pentru a-și apăra statutul de limbaj universal! Ne îngăduie toată gama de stiluri și sub-specii, de la onomatopeele din miez de noapte până la capodopere în materie de creație și/ sau interpretare. Este, acolo, loc sub soare pentru toate expresiile și pentru toți receptorii. De ce, oare, poezia nu o urmează, abandonându-ne în câmpul nesfârșit sub capcana vânturilor ce amestecă și sfărâmă frântura de miracol afectiv?
Epoca aceasta post- se recomandă prin negare. Este un post-modernism, post-naționalism, post-totalitarism, post-post-materialism. E firesc ca trecerea timpului să uzeze o paradigmă, un set de valori, impunând înlocuirea cu altceva. Ține de dinamica existențială și de ”consumarea” valorilor prin rostirea lor în toate gamele posibile. Dar la fel de firesc este ca scoaterea din scenă a unui repertoriu să fie înlocuită cu un altul, cu o oarecare substanță și cu un pariu semantic; iar noua generație de texte, de creatori să exprime un anume lucru cu anumite mijloace. Privind însă în câmpul creației poetice pare că lipsește tocmai asumarea acestui anume, e dificil sa numim acel Ceva care încearcă să ajungă la noi și, poate tocmai de aceea, nici nu ajunge. În locul unui dialog cu cititorii, cu oamenii trăitori în același context temporal, pare că avem un vacarm de monoloage destructurate, haotice, consemnate rapid pentru că termenul lor de valabilitate e extrem de scurt și nu îngăduie transformarea mesajului, atât cât este, în act poetic prin rafinarea stilistică de care are nevoie. Cutia aceea neagră a creației, a traducerii faptului zilnic în entitate estetică, lipsește, astfel că întreaga poveste apare dezbrăcată și neajutorată în fața publicului care nu o poate prelua. Dicteul automat al conștiinței era un pariu activat în mod rațional și beneficia astfel, de toată protecția de rigoare, un pariu care camufla organele interne, dăruindu-ne înlănțuirea necenzurată a sentimentelor și interogațiilor. Acum, cu totul la vedere, în cadrul dicteului automat al inconștientului, metabolismul însuși este întrerupt tocmai în etapa în care trebuia să înceapă prelucrarea trăirilor spre a le oferi digerabil și inteligibil, spațiului public. ”Trăim într-o societate confesională, ce promovează auto-expunerea publică la nivelul prim și cel mai accesibil, ce reprezintă, fără îndoială, cea mai puternică și cu adevărat profitabilă dovadă a existenței sociale.” (Zygmunt Bauman, Orbirea morală, 2013) Postăm rapid, pe toate mediile de socializare, scriem poeme, articole, bloguri peste bloguri texte de unică folosință – ceea ce nici nu e atât de rău, întrucât detensionează indivizii și, dincolo de focul ”dezbaterilor” intelectuale, păstrează încă, un climat viețuibil. Nici nu ne putem imagina câtă energie negativă s-ar revărsa pe străzi în absența acestei eliberări de tensiune. Civilizația modernității este o formă de represiune a instinctelor iar dictatura exprimării a apărut tocmai spre a echilibra spațiul public. Dar de aici până la a decreta că majoritatea acestor forme de comunicare poartă numele de poezie, ar trebui să mai fie un drum foarte lung. Cum, însă, durata de viață a ”ideilor, sentimentelor, supărărilor” de azi este suspect de scurtă, întregul travaliu stilistic este suprimat. Trăim pe scurtătură: creatorii spun imediat, în cel mai uzual dacă nu vulgar (Dante) limbaj ceea ce cred ei că au de spus. Pentru Dante Aligheri, limbajul vulgar nu era un concept peiorativ, ci desemnarea limbajului folosit de vulg în comparație cu limba formală, a instituțiilor, de regulă cu limba latină clasică. Mutatis mutandis, limbajul vulgar, popular crează scurtătura între poeți care se refuză limbajului poetic și cititori care, de asemenea, nu mai au deschiderea către limbajul artistic și culeg din mers, mesajul cel mai simplu, identificat în cel mai banal cod de comunicație. Dacă civilizația e o formă de reprimare a pornirilor de tot felul, atunci negarea ei post-stilistică aduce un ”limbaj, de asemenea simplificat spre a fi coborât la nivelul așteptat de înțelegere și folosință a poporului, iar media înlocuiește analizele și documentarele cu imagini și reclame, cu sugestii clare și sfaturi în locul chemărilor la gândire critică”. (M. Canovan, Aveți încredere în popor! 1999). Așadar, o întreagă istorie a tehnicilor scriiturii și interpretării, a nivelurilor semantice ale cuvântului și a nuanțelor pe care le îngăduie evoluția lingvisticii, toate acestea sunt date la o parte în numele unei simplificări sau a ignoranței, a vitezei sau chiar a negării. De fapt, la ce bună creația artistică?
Filosofia culturii își face un titlu de glorie din a sublinia ruptura radicală produsă de Renaștere între lumea pământeană și suita de ceruri ce alimentaseră imaginația și frământaseră gândirea umană mii de ani înainte. Creația înceta să mai fie un dialog cu aceste ceruri spre a coborî pe pământ și a facilita dialogul între oameni. Desigur, coborârea s-a produs treptat, adaptând mijloacele de comunicare și rigorile în selectarea și utilizarea lor. Limbajul s-a diversificat și colorat până a se descompune în tot atâtea nuanțe câți vorbitori, fiecare pledând pentru partea de Eu inaccesibilă celorlalți dar vinovată de sentimente și îndoieli. Stilistica ce juca rol de gardian prin structurile în care încadra creația a devenit un corset indezirabil până într-acolo încât mulți creatori de azi pretind că inovează aceste structuri după cum sentimentele lor o cer. Privind însă la efectele, la rezultatele muncii lor, vedem ciudățenii cu priză redusă ori inexistentă la public, contorsionări ale textelor sau culorilor până în faza în care rămân atașate strict de creator. ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Ludwig Wittgenstein, 1921) Să fie limbajul sinonim mijloacelor de ”construcție semantică” tot astfel cum ne învăța Luhman că mijloacele media reprezintă mesajul însuși? Iar artefactele din sfera tehnicalității ce însoțește creația artistică să fie, oare, esența poemului? Întreaga artă poetică să se fi diluat până într-acolo încât tehnica nu mai transmite nimic, ci a luat locul sentimentului, metaforei, alegoriei? Poemul de azi e o ”simplă” tehnologie care promite să dezvăluie un mesaj imperceptibil, poate inexistent? Se scrie, acum, pentru a testa limitele stilistice, într-o meta-poezie post-stilistică? Și dacă da, de ce nu ne recunoaștem în ea? De ce are durata de utilizare atât de scurtă iar percepția depinde de relațiile sociale, de imaginea publică, de promovare, nicidecum de consistența semantică a poemului? Să ne aflăm, oare, în plină contra-ironie platonică? Gânditorul antic ne spunea că operăm cu imagini ale imaginilor, cu realități de ordin terțiar, poate quaternar al ființei! Dacă poemul de până acum vorbea despre sentimente, considerate realități secundare pe lângă ființa noastră, ea însăși o copie a Ființei universale, acum ”materialele de construcție” a poemului sunt, la rândul lor, copii (neclare) ale poemului, care este o copie a copiei. Trăim într-un continuu plagiat al ființei și, în loc a o căuta pe căile susceptibile să ne-o reveleze, ne îndepărtăm tot mai mult spre imitații de uz imediat și steril. Acestea nu au cum satisface nevoia de artă tocmai pentru că, în esența lor sunt aproximări și amăgiri. Scriem, așadar, spre a ne amăgi și a amâna bucuria pe care pretindem că o căutăm: bucuria artei în deplinătatea strălucirii ei.