Nu e vorba despre un nou ora al funcționarilor ce deservesc publicul dintr-un oraș, nici de întunecarea grăbită a lunilor de sfârșit de toamnă și iarnă, ci de o stranie știre aruncată pe internet și preluată de revistele științifice prin care, după calculele unor matematicieni și astro-fizicieni, care au luat în seamă rezonanța Schumann, noi am trăit azi cele 24 de ore ale zilei aglutinate în doar 16. Deci la fiecare oră de acum o jumătate de veac am trăit acum o jumătate de oră fără ca în viața noastră să se fi întâmplat nimic deosebit. Asta ar însemna să muncim 5 ore și 33 de minute, să ne distrăm făcând naveta spre serviciu și înapoi, cumpărături, un film, trei mese, cu prepararea lor cu tot în alte 5 ore și 33 de minute, să dormim tot atâta, iar cele opt ore rămase în suspensie să medităm asupra finalului timpului preconizat de aceleași calcule ale lui Schumann să se întâmple în anul 2012, pe data de 21 decembrie.
Evident că postată pe Google o asemenea informație a ajuns mai repede la oameni, dezobișnuiți în ultimii ani să mai cumpere ziare unde, în afara unor comentarii partizane, fie de ce parte vor fi, totul de la emisiunile de știri ale posturilor de radio FM, care se succed din jumătate în jumătate de oră. Dacă vor neapărat să și vadă evenimentele ce se petrec în țară sau aiurea urmăresc oricare dintre canalele de televiziune, toate adunate în jurul orei 19 sau noaptea, încât presa scrisă de a doua zi, dacă nu e un tabloid cu cancanuri de budoar ale marilor figuri de azi, trebuie să se erijeze în organe de anchetă pentru a-și mai ține alături câțiva cititori și a declanșa alte și alte scandaluri, toate terminate în coadă de pește, ca în filmele românești din epoca trecută, ca să poată înțelege fiecare ce-o vrea.
Doar că acea informație de pe Google e în urma unor cercetări descrise mai pe larg în și mai puținele reviste de specialitate, pe care le parcurg în exclusivitate doar cei interesați. Evident că pe majoritatea celor care au aflat de calculele astrofizicianului i-a lăsat rece informația, fiecare continuând să-și urmeze calea zilei pe care o are în față. Poate că vor fi reacționat la aflarea veștii câteva dintre femeile mai trecute, ce au abilități calculatoristice, și vor fi împânzit cu ele yahoo-urile altora, după modelul clasic al bârfei muierești, să intre toate în panică, să nu le mai vină să facă nimic, să-și calculeze vârsta pe care o vor avea pe 21 decembrie 2012, și câte zile mai sunt până atunci, să acumuleze niște datorii la bănci dincolo de orice posibilități pentru un om mediu, care odată cu ”sfârșitul timpului” evident că se vor șterge, dar din banii aceia vor putea vedea lumea, își vor umple burțile cu cele mai bune bucate, vor duce viață de vedete ajungând, în cele din urmă, ca ele să aștepte ora zero, ca toate datoriile lor pământești să se stingă.
O informație ca aceasta pe săptămână e suficientă pentru ca visele oamenilor să prindă aripi, să se vadă dintr-o dată miliardari, capabili oricând să copieze viețile râvnite ale personajelor din serialele pe care le urmăresc la televizor, ori nu mai puțin râvnitele cheltuieli, de care pomenesc jurnalele, că și le permit starurile sau cântăreții de muzică ușoară. Narcoza banilor e cea care a pus stăpânire pe toate continentele, încât la gândul unui sfârșit atât de apropiat primul gând al tuturor se îndreaptă spre o viață liberă, și cheltuieli inutile.
Mai puțini sunt cei care au rămas cu informația privitoare la unul dintre starurile anilor ’60, Mick Jagger, care, ajuns la frumoasa vârstă de 65 de ani, în luna iulie, a aflat cu stupefacție că pensia lui, dacă ar fi să se retragă din businesul muzical s-ar rezuma la doar 115 lire sterline pe lună, adică vreo 530 de lei noi românești, așa încât aici ar fi în rândul pensionarilor cu venituri mici, fără să se mai pună problema valorii punctului de pensie în Marea Britanie. Așa încât Mick va mai cânta până la moarte, deși nu se simte prea bine nici acum.
Nu știu câte ore are ziua lui Mick Jagger, cu sau fără rezonanța Schumann, dar starul n-ar fi acceptat niciodată să se retragă de pe scenă decât grav bolnav. Ceea ce mulți dintre compatrioții noștri, mult mai puțin celebrii bănuiesc că n-ar face, bucurându-se de anticipata pensionării, chiar și la limita subzistenței, la gândul că omul mai e în putere și se va descurca cumva cu expediente din care ar putea dobândi mai mult decât un salariu de bugetar, chiar dacă ar fi nevoit să-și calce pe suflet și să facă anumite ilegalități, după care, ca slujbaș al statului ar fi deferit justiției.
Aici e probabil acea restanță de opt ore, care nu mai ies la socoteala domnului Schumann, doar că după nume el e neamț și aceia știu să muncească fără să crâcnească exact atât cât e în program. Și o fac bine. Uităm adesea că în doar douăzeci și trei de ani după pierderea Primului Război Mondial, Germania ajunsese să cucerească mai bine de jumătate din restul Europei cu una din cele mai bine dotate armate la ora aceea. Un alt exemplu Japonia, un altul SUA. Și totuși ceva ne lipsește. Fatalismul trece dincolo de ideea fixă a unei mari rase, a unui mare popor, a unui viitor pe măsura dorințelor majorității oamenilor din lume. Ne e mai comod să ne gândim că mai sunt patru ani și câteva zile până la final general, cu buni și răi, fără iluzia unei Parusii, în care putem face doar ceea ce ne dictează sufletul, decât să ne coordonăm eforturile spre un bine, chiar și particular, dar dobândit cinstit.
Printre altele mă gândesc la câte romane s-au scris la noi despre oameni aflați în perioada terminală a vieții, când știau că mai au doar câțiva ani de trăit. Cât de obsesiv apare în literatura română personajul marcat de o boală incurabilă, bătrânul aflat în ultimii săi ani de viață, capabil să facă tot ceea ce crede el că ar putea să-i recupereze toate variantele netrăite, iluzionându-se poate că duce cu sine chiar și tumultul unei existențe de tinerețe neconsumate. Puține cărți sunt despre destinul marilor sportivi, în afara unor biografii scrise de jurnaliști fără nici o valoare literară. Dar cum trebuie să se simtă un adolescent ajuns pe culmile carierei sale la mai puțin de douăzeci de ani, care se vede dintr-o dată eliminat din societate, învins de performanțele propriei tinereți? Cum își recuperează viitorul enorm care-i stă în față? Va deveni un slujbaș al statului cu o simbrie crescută semestrial, va urma în goană câteva școli să intre în rând cu ceilalți oameni? Mai mult ca sigur. Fostele victorii așezându-se undeva într-un trecut luminos în care nu se va mai putea întoarce decât dacă va rămâne să crească alte generații de sportivi, retrăindu-și cu fiecare dintre acestea amintirile de odinioară.
În aceeași categorie a personajelor ce părăsesc scena înainte de maturitate, ca și marii îndrăgostiți, sunt chiar mult comentații fotbaliști, poate cei mai bine plătiți dintre toți oamenii din sport. O altă categorie sunt piloții, ofițeri de tineri cu grade mari, care, mai ușor decât sportivii reușesc să-și recupereze timpul viitor prin reconversie profesională, mulți fiind ingineri. Dar ei, sportivii, polițiștii de investigație, aviatorii de supersonice sunt personaje principale ale unor filme de la Hollywood, unde scriitorii de scenarii, poate cei mai căutați dintre scriitori, sunt mai atenți la aceste categorii de oameni care-și consumă în graba primei tinereți viața lor, după care sunt nevoiți să o parcurgă pe a doua, și poate încă vreo câteva. Nimic spectaculos și dramatic în viața lor de mai târziu. Nimic în pragul unui final tragic, decât dacă și filmografia americană a accentuat suficient acest filon, sunt supraviețuitorii unui război pierdut, cum a fost cel din Vietnam. Figuri bizare, escroci, traficanți de droguri sau de armament, criminali în serie, violatori, proxeneți… Subiecte grele, cu mesaj – lumea trebuie să meargă spre altceva.
De la dinamica acestor personaje la lentoarea bătrânilor și bolnavilor incurabili e un întreg spectru de variante de viață și de teme pentru scriitor, dar nu și pentru spectatorul sau cititorul de aici, bucuros că mai are doar patru ani și câteva luni de trăit bine, după care toată lumea, de la mic la mare, de la teafăr la beteag (o altă știre dată de OMS ne pune în fața unui adevăr ciudat, anume că unul din patru oameni, suferă grav de o boală de nervi), vor dispărea de pe fața Pământului, în clipa în care timpul va deveni zero. Acum ziua mai are încă 16 ore, deci e încă bine.