Carantina poate fi învinsă, nu este ceva de neînlăturat, iar poezia și pictura sunt armele necesare pentru a ieși victorioși. Este ceea ce susține Daniela Marchetti în volumul de versuri Quarantena conquistata@ (Clubul Mitteleuropa, Viena/Oravița, 2020).

Acel „@” din titlu vine ca un simbol al însingurării forțate, internetul izbutind, totuși, să dărâme barierele fizice dintre oameni, spre a reinstaura socializarea, atât de dorită și râvnită.

Și atunci nu e nimic mai firesc decât ca poezia, vicleană, să se furișeze pe sub piele și de acolo să determine trecerea dinspre pesimism spre optimism („în mine pe sub piele / un brancardier anunță apocalispa // am împăturit întunericul / auzind tusea poetului // plumbul / s-a topit / în ultimul vers // te ascunzi pe sub piele / îmi spune femeia blondă râzând / și nu poți rata poezia” – temperatura). Astfel, poetul, dând dovadă de spirit de sacrificiu, își transmite mesajul prin poezie, ce va rămâne pururi tânără, imună în fața virusului necruțător.

Întunericul e pe cale să acopere totul în calea sa, ființe și lucruri, adevărul fiind din ce în ce mai dificil de aflat („în țara adevărului fabricat din resturi de la cina păsărilor poetului / cine iubește nebunii cu limba tăiată / sau cine laudă armele întunericului / este cu întunericul” – vizionări).

Cartea ajută la redescoperirea faptului că omul este o parte din întreg, îi trezește sufletul amorțit („am visat inima cărții / sângele gâlgâa urcând să sărute cerul / apoi inima a coborât în mine / și lumea s-a bucurat ca trezită din vis”), având ca efect dezghețarea turpului și conștientizarea miracolului de a fi viu, care vine cu daruri neașteptate, dar binevenite („trăiesc respir sunt zefir / vorbesc cu păsările” – cartea puls).

Pictorul este cel care sare în sprijinul poetului, portretele acestuia determinându-l pe om să se regăsească („cât despre lumină macii vorbesc în somnul lor ocrotiți de / fluturi / până se face ziuă în atelierul pictorului / iar liniștea din portretul meu / foșnește captivă” – atelierul pictorului).

Este momentul în care virsul își piede din încredere, forța sa brută diminuându-se în fața luminii interioare a omului, mai curajos ca niciodată  („În sfârșit vine virusul, șchioapătă, e ființa aceea cu toate organele atârnându-i, e belferul care s-a făcut mangă la balul prințesei iaurturilor de capră. / Dar nu se întâmplă nimic, o furnicătură în vârful degetului mare de la piciorul stâng, războiul orgoliilor dintre ploaia de primăvară și ploaia de vară, conflictul containerelor cartierului cu termitele uriașe care au învățat să citească, să spere, să viseze papanași îndulciți cu fructe de pădure” – Mugurii).

Dacă se poate vorbi despre un merit al carantinei, acesta constă în schimbarea omului, care acum caută binele, în detrimentul răului, prin iubire („cheia fortăreței de aer era inima” – cheie) și întoarcerea la Dumnezeu („doar un sfânt / are chipul nostru al tuturor / și plutește pe-un nor / s-a așezat Dumnezeu / ascultă-i uneori / tăcerea / poate fi învierea / chemarea / marea / binecuvântarea” – în locul tău).

Viața merită să fie trăită în fiece clipă, cu toate încercările la care omul este supus, pentru că suferința îi întărește cugetul și trupul, făcându-l biruitor.