Urmărim de câțiva ani perindarea ca un fluviu bătrân, a vizitatorilor la Noaptea muzeelor și, fără să vrem, înregistrăm crâmpeie de discuții, captăm imagini, priviri, grimase. E imposibil să nu pui, de îndată, în balanță eforturile depuse în organizarea evenimentului cu atitudinile sincere ale celor ce trec pe lângă tine fără să te vadă, fără să-și pună problema că exiști și, poate, aștepți să-ți transmită un semnal. Iar balanța iese, de fiecare dată, deformată din acest exercițiu hermeneutic, reclamând o nouă evaluare a criteriilor, supozițiilor, valorilor. Din păcate, deformarea nu e una individualizată, subiectivă, ci e comună majorității celor ce, aparent de pe margine, își pun la modul onest, problema evoluției fenomenului cultural, indiferent de formele lui de exprimare: oare ce așteaptă publicul? Ce caută? Ce să-i oferim spre a-l ține aproape de noi și a-l determina să intre în dialog, să caute comunicarea, să ofere indicii despre lumea sa interioară? Cu rare excepții și acelea venind dinspre lumea artiștilor înșiși, răspunsurile sunt deprimante, debusolante, degradante pentru cei ce le pronunță. Iar degradarea aceasta a ajuns o formă de noblețe, o legitimare inversă. De departe se poate înțelege faptul că vizitarea unui muzeu în noaptea cu pricina nu reprezintă prilejul de a căuta arta în toate formele ei de exprimare, nici vreun interes cultural anume. Cu minime excepții, atât de minime încât să determine consternarea celor real interesați, cu aceste excepții, Noaptea Muzeelor este un simplu pretext pentru socializare, pentru o îndelungă plimbare cu prietenii sau familia, până târziu în noapte, sub umbrela unui eveniment cultural. De aici, însă, până la efectul scontat al celor ce au inițiat manifestarea, respectiv al celor ce se străduiesc să ofere mesaj cultural cât mai bogat, e-o cale atât de lungă….încât ne oprim din măsurat. Sigur că nu toată lumea poate, măcar, pretinde o elementară inițiere în fenomenologia artei dar faptul că marea majoritate nu încearcă să învețe ceva nici măcar atunci când i se oferă șansa de a parcurge în tihnă sălile muzeelor, spune multe despre monologul artiștilor în lume. Poate că, în esență, arta nici nu are cum să fie un dialog real între pământeni cât mai mult o vocaliză a artistului în căutarea de către el, a tainelor transcendente! Poate că, prin tot ceea ce face un creator, indiferent de limbajul folosit, nu încearcă altceva decât să se exprime pe sine în raport cu infinitul ofertei cosmice a sensurilor și subtilităților, provocând pe cei care caută, la rândul lor, să i se alăture și să transforme virtual, exercițiile fiecăruia în elemente ale unui cor sui generis! Poate că totul e o simplă epifanie a relației maestru spiritual – discipol, în care ucenicim, fiecare dintre noi, în măsura în care avem curajul de a ridica ochii din oglindă spre a căuta dincolo de ea. Dar și atunci, faptul că în jurul nostru, atât de puțini oameni vor să ni se alăture în travaliul căutării, faptul că invitați fiind, nu aud și nu înțeleg chemarea, pesemne nici Chemarea, e un semnal îngrijorător. Din reacțiile despre care aminteam nu am perceput nici superficiala atribuire a unor semnificații, oricât de hazardat conexate, nici tentativa de a ”citi” vorba artistului, cu atât mai puțin modestia de a-și recunoaște limitele epistemice. Dimpotrivă, neputința de a înțelege ceva din oferta culturală se traduce de îndată în afirmarea superiorității autoprezumate, a propriei competențe nedescoperite încă de critica de specialitate, a suficienței și suficientei cunoașteri care nu mai are nevoie de completări, de comparații, de exersări. Euri pitite în crinolina narcisistă hrănesc iluzia instituțiilor culturale că participă la un festin artistic precum mesele comunitare în societățile tradiționale. Dar pleacă de acolo cu și mai puțină cunoaștere, cu o frustrare artificial mascată în bucurie și apoi în rapida accesare a telefonului mobil. Ceea ce ar trebui să dea de gândit este faptul că nici nu întreabă, nu se interesează de vreo linie sau vreun chip de pe simeze. Afluează precum destinul fără rezerve, fără puncte de cotitură, fără opreliștea onestei nedumeriri.

Noaptea școlii

Nu putem să nu remarcăm aici, un aspect toxic al educației noastre, anume atitudinea instituției școlii cu privire la ”materiile inutile precum desenul, muzica și educația fizică”. Înainte de orice opinie întrebăm în treacăt, ce poate înțelege un tânăr intrat, din greșeală sau din spirit de turmă, într-un muzeu atâta timp cât în 10-12 ani de școală orele de desen/ istorie/ biologie/ geografie au fost scurtate sau realizate mecanic, au fost predate de suplinitori care nu suplinesc ci doar își suplinesc veniturile, deseori modeste. Și aici, excepțiile există și de înclinăm în fața lor dar sunt atât de puține și de dispersate încât se pierd în marasmul general în loc să constituie o majoritate critică. De la (fostele) ore de caligrafie și dirigenție s-a ajuns la zilele întregi petrecute pe terase, obligatoriu cu ochii în tabletă sau telefon, primind a n-a oară același și același mesaj despre evenimente efemere sau detalii fără conținut.

Se mai impune o observație! Generațiile care trec acum prin (sau pe lângă) școală sunt notele foarte slabe ale părinților și prietenilor lor, părinți și prieteni care au ratat ei înșiși întâlnirea cu Școala din pricina unui mecanism de format ”oamenii noi” care, să ne amintim (sau nu) trebuia să performeze în inginerie sau muncă manuală, cât mai departe de fenomenul cultural. Pentru prea mulți dintre ei, orele de muzică presupuneau pregătirea pentru Festivalul Cântarea României iar desenul sau istoria se transformau adesea în orice altceva. Omul nou era format pentru contra-cultură și a ”ieșit” (sau nu) din această traumă cu repulsie, cu neputință, cu o crasă lipsă de interes pentru a depăși cele ce îi fuseseră impuse. Reformele ”la baionetă” făcute în ultimele trei decenii în domeniul școlii au scos multe ore sau discipline din programe ”spre a ușura învățarea” fără a înțelege că fiecare șurub are menirea lui în funcționarea unui mecanism; apoi s-au comasat programe, s-au adăugat materii ”la modă” în detrimentul celor fundamentale pentru formarea unui tânăr. În cele din urmă, cu precădere la vârsta liceului, atunci când se formează atitudini și capabilități de analiză abstractă, tocmai atunci, studiul artei dispare din orar iar filosofia e exilată în ultima clasă de liceu, atunci când proximitatea examenului de bacalaureat retează disponibilitatea spre introspecție și lectură. Se vor grăbi unii să spună că am preluat mecanic formele școlare ale occidentului astfel că ne grăbim mai mult decât aceștia spre a le aminti că dincolo de propagandă avem clasamentele academice de azi, în care România nu prea se vede! Și vom adăuga faptul că fostele cercuri școlare se regăsesc în jurul școlilor din vest, în forme de dezvoltare a aptitudinilor artistice și, implicit, a gustului și a capacității de a înțelege cultura: formații teatrale, coruri, echipe sportive. Nu se mai ”merge cu școala” nici la muzeu, nici la spectacole decât în situații cu totul excepționale și, atunci când se petrece, decurge fără o pregătire prealabilă. Se merge spre a ”bifa” o acțiune, spre a nu ține ore în școală, spre a socializa, din nou, respectiv pentru ca instituțiile de cultură să creadă că se află în atenția publicului. Inutil să întrebăm, la ieșire, ce au văzut, auzit, înțeles… vom fi tratați cu un râs plin de sine sau un răspuns vecin cu impertinența încât pe viitor să renunțăm la obsesii pedagogice.

”Ca orice lume valabilă, cultura rămâne închisă. Găsești și bucurie și melancolie și plinătate și repaos. Găsești și înfometare și hrană. Numai că le găsești dintr-a doua oară. Prefer să las gustul pentru imediat la cele ale vieții imediate”, nota Constantin Noica în Jurnalul filosofic. Desigur că avea dreptate nu pentru că așa se cuvine să spunem ci pentru că, prelua cunoscuta scară platoniciană a cunoașterii, conform căreia reprezentările ajung la noi după ce vom fi epuizat cuoașterea empirică, mijlocită de simțuri. Reprezentarea are nevoie de alte lentile, de capacitatea de decriptare și contextualizare, de o facultate superioară de cunoaștere (în limbaj platonician, desigur). Și aici, probabil că putem repera o fisură în formarea noastră intelectuală, respectiv în formarea pentru cultură a noilor (și chiar mai vechilor) generații. Dacă la vârsta la care psihologii marchează momentul formării gândirii abstracte un tânăr nu este pus în situația de a-și antrena acest instrument de cunoaștere, dacă nu e obligat prin evenimentele la care participă să prelucreze imaginea oferită de simțuri spre a vedea dincolo de cortina imediatului, el nu va înțelege din artă nimic din ceea ce nu percepe în prima secundă. Observația rămâne valabilă și pentru generațiile care au fost educate să vadă numai ”ceea ce se vede”, într-un realism socialist fără speranțe, generații care azi, nici nu se mai obosesc să caute vreun dincolo-de, dormitând captivi în certitudinile și selecțiile (altora cu mințile) lor de acum câteva decenii. ”Pedagogia vrea să tehnicizeze, să reducă la formă și tipare ceva viu… Esența profesorului este de a împiedica gândirea să fie căutare, spre a fi exactitate”, sublinia același Constantin Noica. Nu, nu vă grăbiți să credeți că s-ar fi schimbat ceva de când au fost scrise aceste remarci! Dimpotrivă, oameni (deseori) limitați, cu probleme personale mai greoaie în cântarul lor decât bucuria întâlnirii tinerilor, țin lucrurile în loc. Nevoia lor de a crede că mai controlează ceva îi împinge automat spre a-i controla pe ceilalți în loc de a se autocenzura spre a se deschide apoi spre căutare și inovație. E mult mai simplu să-l blochezi pe cel de lângă tine, mai cu seamă pe omul tânăr, decât să accepți provocarea, competiția și să-ți propui să alergi alături de el spre a te găsi pe tine însuți! De regulă, profesorii oferă puțin spre a nu trebui să facă față întrebărilor, fie și prin înțelegerea propriilor limite! Iar atunci când tânărul e oprit din dezvoltare (cognitiv-afectivă), când orizontul îi este îngustat tocmai de către cei ce ar trebui să-l indice spre descoperire, tânărul se plafonează în repetiție și identic, în golirea de sens și ignorarea complexității.

Imaginara ieșire din noapte

Nu încercăm vreo propunere de politici educaționale, nici de literatură utopică. Nu scriem aici și acum cu ambiții, ci cu tristețe și un straniu sentiment de final de epocă. L-am tot pomenit pe Noica întrucât ne dă târcoale cu ”școala” aceea a lui, ”școala în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic… Căci totul și toți (…) dau lecții…. Nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să spunem? Suntem doar mijlocitori între ei (tineri, n.n.) și ei înșiși.” Nu cumva am alunecat prea adânc în proiectele noastre de reformă și am pierdut contactul cu tinerii? Cu cei pe care credem că îi educăm? Nu cumva ar trebui ”înfometați” înainte să vină la Noaptea muzeelor? O școală care să îi oblige să se căute pe ei înșiși, în care să afle că există și ar trebui să știe cine sunt și încotro îi duce valul propriei existențe? Ei nici nu știu că nu știu și atunci nu au cum să caute. Cu să se caute! ”Fiul fratelui risipitor ar fi plecat în lume dacă-și întâlnea învățătorul” (Noica). Dar copiii acestia nu-l găsesc! Puține sau inexistente proiecte educaționale în ”Noaptea muzeelor”, puțini sau inexistenți artiști care să aprindă vreo scânteie atunci, întrerupând perindarea buimacă prin săli; lipsă totală a preocupărilor școlii, instituțiilor de cultură, creatorilor de oferte culturale spre a pregăti tinerii, spre a le descoperi fântâna interioară și a-i obliga să căute în ea. 

Nu în ultimul rând se impune o observație suplimentară. Artiștii contemporani de substanță aduc împreună mijloace artistice cu multă știință tehnică, experiment dar și filosofie. Dacă tânărul complet neinstruit vede o linie, crede că o poate face și el. Iar dacă nimeni nu îi va semnala că trebuie să înțeleagă un complex semantic de dincolo de linie, va pleca nemulțumit de o întâlnire care nu i-a transmis nimic. Avem acest instrument muzeal la îndemână dar câtă vreme copiii nu înțeleg că acolo este un sunet menit să le răspundă unor întrebări pe care încă, nu știu să le formuleze, ei fug din prizonieratul instituțional cu convingerea că acolo sunt doar depozite ale trecutului cu care nu au nimic în comun. Și, de fapt, fugind de artă, fug de ei înșiși într-o noapte fără sfărșit și, mai ales, fără sens. ”Noroc”, spun ei, cu (utopia) telefonului (i)mobil!