Desprinderea

Desprinderea

(fragment din romanul Singurătatea ajunge la toți)

Lui Chițu, tot mai des, i se așeza, din senin, o umbră  peste privire. Ultima oară când i se întâmplase era acasă, tocmai se pregătea să meargă la han, unde îl invitase pe domnul învățător Ștefan Bucur. Fără să-i spună motivul.  Răbdător, s-a așezat pe scaun, așteptând momentul să i se limpezească uitătura. Mai întâi întrezărea prin beznă, ca într-o explozie mută, o puzderie de punctulețe. După un timp, îi izbucneau de sub pleoape o puzderie de steluțe care urzeau fire subțiri, roșii, albe, verzi, gri, maro, galbene. Nefiresc de lungi și atunci simțea că îi ies ochii din orbite.

Nu știa cât și dacă că o să-l surprindă pe domnul învățător când îl va vedea îmbrăcat în costumul din lână, maro, cu dungi albe, abia perceptibile. Înainte de a pleca, s-a dus la calendar. Nu a mai desenat obișnuitul cerc, pe care îl hașura până devenea un punct vizibil din orice loc al încăperii, ci un pătrat cu care acoperi data ce arăta că luna septembrie este pe sfârșite. Se împlineau douăzeci și cinci de ani de când îl părăsise, altfel cu destulă strângere de inimă, nevastă-sa. Să nu fie judecată greșit, îi explicase că numai adevărul o îndeamnă, nimic altceva, și nici nu o interesează gura lumii, că doar ea știe cât o doare că nu are de la el un copil. Și ea, fără un prunc, nu își găsește rostul pe pământ. Atunci o rugase, luat prin surprindere fiind, să îl asculte mai atentă decât oricând. Și i-a cerut să mai rămână o săptămână, să îi spună ce nu apucase și, când se hotărăște să plece, el o duce exact la poarta pe care vrea să intre, îndemnînd-o să plece seara, cât mai târziu, să nu fie râs de lume.     

Domnul învățător, dintotdeauna ros de punctualitate, ajunsese la han. Se așezase la masa lui, în colțul din dreapta, rezervată, și prin grija lui Vlăngărău, în fiecare duminică. În semn de recunoștință, îl tachina domnul învățător când îi pica bine, pentru că îl chinuise, până îi intrase în cap, aritmetica.

– Ar trebui să o mai repetăm, îi sugerase într-o seară când Vlăngărău își găsise timp să ia loc, lăsând treburile în seama celor doi ospătari. Constat că ai uitat partea cu împărțirea, îi reproșase imediat, și asta numai de când ți-au umplut rușii prăvălia. Știu, nu ai cum să negi, de la colonel am aflat, că ai o cameră, dacă nu s-or fi făcut două, cu  obiectele de preț șterpelite de soldați. Dacă tot veni vorba, numai tu trebuie, obligatoriu, să desfaci încurcătura asta,te rog să cauți tacâmurile doamnei  Lizica  Zamfirescu. Eu i le returnez, ca să îți salvez, cumva, obrazul.  Află că de câteva generații tacâmurile astea se moștenesc în neam. Ce faci tu cu ele? Dacă le folosești există riscul să îți mai scoți, Doamne ferește și apără, vreun ochi! Mai ales când ești ciupit! Hai, dacă tot te proptiși în scaun, să îți spun repede de unde provine argintăria. Un strămoș de-al Zamfireștilor a trăit multă vreme la Paris. Acolo îi înmuiase rău inima dudui; ea îl cadorisise, femeia voia , îi și mărturisise, să se despartă de ele că tacâmurile astea iscaseră, în neamul ei, destule dispute, în ceea ce privește moștenirea lor. Zamfirescu ăsta ar fi povestit că, de fapt, argintăria provenea de la un străbunic, pe linie paternă, care fusese în garda lui Napoleon și  fuseseră primite în dar chiar din mâna împăratului. O fi adevărat, nu-o fi, cert este  că sunt atestate și tu, dovadă câtă pricepere ai în chestii de-astea, le-ai aruncat în nu știu ce colț.

– Acum le aduc. După ce am ascultat pe ce drum lung și întortocheat vin tacâmurile doamnei Zamfirescu parcă nu mai înțeleg nimic… Mă credeți că mie mai mult îmi place cutia în care sunt păstrate?

Domnul învățător, cu mâna pusă streașină la ochi, s-a rezemat în speteaza scaunului, lăsând de înțeles că vrea să îl observe cum arată în clipa asta de sinceritate.  

– Ilie, te însori, cumva? Dacă ai intenția să mă pui naș, grăbește-te, cât mă mai țin picioarele, rămase atât de mult în urma cugetului…

Era semnul că îi recunoscuse costumul. În vară, Chițu  vrusese să-l dea unei țigănci, pe o tingire și un ceainic, dar domnul învățător, de față fiind, s-a opus.

-E un simbol, Ilie, nu renunța atât de ușor la el. Știu ce îți umblă prin suflet, dar și în bucurie și la tristețe adevărul încape, în inima omului, în egală măsură. 

Vlăngărău, în partea stângă a sălii, under stădeau doi ofițeri ruși, mai  alăturase o mesă. A intrat, traversând discret o bună pate din han, și colonelul. Avea în mâna o valiză care după culoare, formă și dimensiuni, părea mai potrivită pentru o doamnă. A pus-o, calm și interesat, aproape, pe un scaun, după ce l-a lipit de-al lui. Pentru plăcerea colonelului, care de la o zi la alta vorbea din ce în ce mai bine românește, a fost adus la han Florea Fârloiu. A venit cu tocul flautului sun braț, la chimir având înșirate trei fluiere și ocarina. Nouă pași a făcut de la ușă până la masa aliaților, aruncând în lateral, cum îi era mersul, piciorul din lemn. Colonelul, ins delicat, s-a ridicat și i-a aranjat scaunul. Fârloiu, vorbindu-i rusește, picase prizonier în primul război, l-a refuzat și nici de paharul cu vin nu s-a atins. Mai târziu i-a spus, tot  în rusește, lăsându-l câteva momente, că insistase, cu mâna întinsă. După felul în care erau puse mesele, acoperite cu fețe noi, albe, din damasc, dar mai cu seamă după veselă, luată de soldați de la doamna Zamfirescu, se vedea că ofițerii își anunțaseră prezența. Dinspre bucătărie răzbătea mirosul de friptură – îmi mută nasul din loc – se exprimase, ca un pofticios ce era, Ilie Chițu, ceea ce îl făcu să-i povestească domnului învățător o întâmplare petrecută cu numai o zi în urmă. Un grup de aliați, după ce coborâseră de la cramele din Bolovanu, îndârjiți de băutură, intraseră în curte la Aurică Țăpescu. Când a auzit zarva, de teamă, a fugit în vie, luîndu-și aproape sus nevasta și cele două fiice. Aurică, un gurmand cum nu mai era vreunul pe distanța dintre zece ulițe, știind câte nenorociri aduce războiul, să aibă ce mânca, umpluse curtea cu gâște, curci și găini. O jumătate de zi au stat soldații până au prins și rânduit, până la ultima păsările. Dispărând larma, temător mai mult decât ar fi fost cazul, iar îl trădase firea lui prăpăstioasă, Aurică s-a întors acasă. Chițu îi imita voce nazală, fapt ce l-a amuzat atât de tare pe domnul învățător încât i-au dat lacrimile.    

-O pagină și jumătate am scris în cronică. Cum se înserase puțin, intrat în curtea plină de fulgi, Aurică, acum doborât și de teamă și de foame, a crezut că a nins. S-a dus repede – vorba vine,  cât este de dolofan – la coteț să vadă dacă i-a mai rămas vreo orătanie. Rusnacii nu ținuseră cont de foalele lui largi, mereu flămânde. De ceva, totuși, a avut parte,i-au lăsat pe treptele casei un coș mare plin cu căpățâni…

Florea Fârloiu, cât timp cântase, să nu stea cu spatele la domnul învățător, se lipise de tocul ferestrei, în ochiul de sticlă în care se reflecta lumina unui felinar. Încheiase reprezentația cu un cântec scris, cine știe pe unde, de un soldat, verusurile,pe unul dintre tinerii ofițeri, îl îngropase în o mie de rătăciri. Și el își lăsase acasă iubita, ca și autorul anonim al melodiei, care recunoștea că o întâlnește în fiecare noapte și îi mulțumea, peste depărtări, că îi trimite, semn că nu l-a uitat, luna să-l vegheze. Iar el, în zori, îi dăruia soarele.

 -Tânărul din stânga colonelului, domnule învățător, oriunde întoarce privirea se izbește  numai de el. E definitive pustiu, parcă întreabă ceva, a mia oară, numai el știe ce, și nimeni nu-i răspunde! Parcă tocmai acum află că femeia rămîne singurul pom de pe pământ care rodește, și cu ce sacrificiu!, în toate anotimpurile!

Ofițerii sărbătoreau două luni de când își așezaseră tabăra, dar și plecarea, în curând, din Dobroteasa. Hanul fiind plin, colonelul găsise că e oportun să țină un discurs. Florea Fârloiu, după ce a suflat de câteva ori în ocarină să atragă atenția asistenței, l-a prezentat pompos, deși pe colonel îl cunoșteau,deja, și copiii. Întâi a vorbit rusește, în onoarea oaspeților, el fiind, la nevoie, translatorul. Colonelul a surprins cu amănuntele ce le aflase într-un timp atât de scurt despre Dobroteasa. Medic fiind, a făcut scurte referiri  la starea de igienă și de sănătate a sătenilor, insistând pe frumusețea așezării, care îi vine de la apa care o împarte în două, de la pădurile seculare, livezile de pomi și, mai ales, toamna, de la miresmele viilor coapte ce risipesc, în răcoarea nopților, un mireasmă ademenitor, ca de fecioară. Discursul l-a încheiat vorbind rusește, lăsând traducerea pe seama lui Florea Fârloiu.

-Domnul colonel ne iubește, făcu  și un spirit de glumă, a spus suflând repede și lung în ocarină.

Colonelul nu a ocolit nici  incidentul cu Pleașcă.E nevinovat, a recunoscut,  doar urzeala Tudorei, care l-a omorât în chinuri groaznice  pe soldatul nostru, Mânzul, cum voi l-ați numit,  i-a adus atâta suferință. 

-S-a bătut singur, Pleșcă?,  l-a întrerupt Florea Fârloiu și colonelul, categoric și dintr- daă  iriat, a răspuns:

-Putea fi și mai rău…

Cu paharul plin, colonelul a trecut pe la fiecare masă, închinând cu o reală condescendență. Revenit la scaunul său, pe tot vesel, ridicat, să se facă auzit, a spus măgulitor, recunoscând  că oricând s-ar întoarce în Dobroteasa, dar niciodată și pentru nimic adus de un război.       

Asistența s-a uitat insistent la domnul învățător, așteptând un semn. Nu se întâmplase, cum s-ar fi cuvenit, fie și din complezență, chiar și pentru politețea colonelului. Îl deranjase aprecierile despre starea de igienă  a sătenilor, mai mult sugerată în discurs, și, neputând tolera, îl înjurase în surdină, reproșându-i că unul ca el, fătat și crescut în puf, domnul învățător aflase că e fiu de general, nu are căderea să își dea cu presupusul. ”Dacă îi pute, să se ducă-n mă-sa, învârtindu-se, cu călcâiele înainte”, spusese ridicat de pe scaun, gesticulând agitat. Chițu, prudent, l-a prins de mână, imediat domnul învățător și-a smuls-o și a izbit cu pumnul în masă, atrăgând destule priviri. Să își justifice, cumva, pornirea, a strigat:” Trăiască regele!”  Chițu iar l-a prins de mână și l-a tras în scaun, s-a întins cât a putut spre el și aproape cu bărbia rezemată de umărul lui, să nu fie auzit, i s-a adresat stins stins:Domnule învățător, cred că sunt blestemat!

De cine?

De soartă!

Atunci nu ai scăpare, Ilie.

-Domn învățător, vă spun ceva, nimeni nu mai știe, din când în când, ca și acum, îmi dispare vederea, un pic m-am obișnuit… Tocmai mie să mi se întâmple, eu care-mi doresc, că v-am spus, sigur vă amintiți, că atunci, când o fi să se întâmple, mi-ar plăcea să mă duc cu ochii deschiși, atât îmi este lumea de dragă. Ați zis că vreți să-mi încredințați un secret, spuneți-l, cât  mai pot să vă privesc!

-… Nu a sosit momentul, nici departe nu este!

-În seara asta se adună douăzeci și cinci de ani, domnule învățător, de când m-a părăsit Ilinca, nevasta. D-aia port costumul  cu care am fost ginere, pentru prima dată de atunci; e drept, prin casă l-am mai îmbrăcat , fără să mă vadă cineva. Simbolul, cum l-ați numit… N-am uitat-o și nici nu pot!  Și cu asta parcă sunt blestemat! 

-Bucură-te, dacă o ai atât de adânc la inimă, că îi e bine, acolo unde se află!

Aș da tot ce am, mai puțin perna de sub căpătâi, celui care m-ar ajuta acum, pe loc, să îmbătrânesc definitiv! Poate așa m-aș mai desprinde,cumva, de mine…