Antologia de autor Cămașă suferită pe trup de Victor Munteanu (Editura Tracus Arte, București, 2021) cuprinde poeme din volumele Prier (secțiunea Deschiderea ochilor, 1988), Vești la marginea acoperișului (1993), Locuință pentru strigăt (2016), Prizonierul tăcerii (2016) și stă mărturie pentru truda poetului la crearea poemului perfect.

Poem care a fost început încă de la facerea omului, dar care nu a fost încheiat nici până în ziua de azi și nu va fi nici mâine, întrucât e sinonim cu Dumnezeu („Nimeni n-a putut scrie poemul perfect / care să vindece toate bolile. // Scrierea lui a început odată cu facerea omului / și continuă până-n ziua de azi / și nimeni n-o poate sfârși”; „Poezia e una cu Dumnezeu / la ea nu se poate ajunge / fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca” – Poemul desăvârșit).

Să fie oare strădania poetului deșartă? Nicidecum! Chiar dacă nu reușește să vindece orice boală, aceasta nu înseamnă că nu izbutește să alunge niciuna. În plus, așa imperfect cum este, toate bolile își află alinare în poezie, aceasta acționând întotdeauna ca un balsam pentru suflet. Nici nu poate fi altfel, din moment ce este preaplină de credință („Trage, Doamne, clopotul prin casa lăuntrului meu, / să se scuture sufletul de toată rugina!” – Cântec).

Se poate afirma despre poezia lui Victor Munteanu, fără a greși, că este o odă adusă vieții („Orice clipă nu poate fi strivită decât cu ochii deschiși …” – Albire), chiar dacă, inevitabil, vor apărea și momente de profundă dezamăgire („Sărut mâna pentru naștere, mamă! / Că de-aș fi știut că m-ai făcut pentru moarte / și pentru veșnicia care fierbe în iad, / te-aș fi oprit înainte de a te cunoaște cu tata / și-n genunchi te-aș fi rugat și cu mâna în foc / să mă lăsați în timpul ce ruginește-n neant / și-n plata lipsei de nume și de cuvânt” – Condamnat la ființă).

A trăi înseamnă a lupta, a nu te da bătut cu una cu două, pentru a putea afla sensul vieții („Străinule, / Străinule! / Intră tu în bezna din adâncul memoriei / și-aprinde un chibrit să afli pentru ce am trăit!” – Cămașă suferită pe trup), în fapt – spre a te descoperi pe tine însuți („Tot mai fără de capăt e drumul spre sinele meu / și spre lăuntrul de-o mare tăcere. / Iată, în toamna scoasă din calendar / locuiește un victor munteanu / pe care n-am să-l cunosc niciodată!” – Intrarea în hotarul păzit).

Iar dacă spectrul înfrângerii de către destin se întrevede din ce în ce mai limpede („A îndura, cu fruntea asfințită în palme, / cum tace timpul în dimensiunile tale / când ai culoarea înfrângerii / și ție încet, / ți-e noapte …” – Răni sudice), omul (cu atât mai mult poetul) are în dotare o armă de apărare cu o eficiență dovedită, și anume – tăcerea („Bună seara, stați liniștiți, nu sunt înarmat / decât cu tăcerea care mă apără!” – Bună seara!). Tăcerea este însă o armă cu două tăișuri și se transformă încetul cu încetul într-o adevărată închisoare („Tăcerea nu-i un cuvânt adormit în privire, / ci o închisoare din care / nu mai poți zâmbi nimănui!” – Paranteză).

Salvarea stă în conștientizarea puterii iubirii („Nu putem fi egali, fiule, decât prin iubire!” – Fiule, fiule!) și în regăsirea credinței pierdute („Doamne, Doamne, / tare fără de capăt e mâna pe care ne-o-ntinzi / și noi tare n-o putem apuca” – Șoapte), care au drept consecință aflarea luminii interioare („Nu dreptatea, ci pacea o caut, / să mă îmbrac în liniștea ei. / Căci dreptatea se câștigă cu mare cădere de capete / și cu mare război, / pe când pacea, / numai cu lumina din noi” – Gând).

Poetul este cel care are harul de a dărui din lumina-i și semenilor săi („Tot mai mulți își scriu poemele la lumina tăcerii, / în timp ce paznicii de stele asmut câinii singurătății pe ei” – Fișă de observație).

Broboane pe frunte constituie ars poetica autorului: „Sunt strigătul sângelui meu răzvrătit / și talpa desculță ce lovește-n țepușă, / sunt drumul spre Cer mereu ocolit, / văpaie și geamăt, cuțit și cenușă …”.             Poezia lui Victor Munteanu devine un strigăt în tăcere, dar un strigăt ascuns în liniștea desăvârșită și dureroasă a cuvintelor.