(fragment)

 – Nu știu de ce înțeleseși că domnul Eftimie a umblat de i s-au tocit călcâiele. Nu, el a așteptat, ca nimeni altul, cu inima în același loc, zeci de ani, i-a precizat Cinstitu la finalul relatării, spusă pe îndelete, cum tot el îi se ceruse.

              – Sunt derutat, a recunoscut Firică Țăncușe. E ceva care-mi scapă, nu pricep când se termină adevărul și unde începe povestea, partea asta în care te aprinzi de parcă ai fi trăit-o tu, ceea ce nu-i cazul. 

           În spatele grădinii de vară vântul adunase o grămadă de frunze arămii care, din când în când, se ridicau răscolite de curentul ce trăgea pe sub poarta din lemn masiv. Firică Țăncușe a făcut câțiva pași, a luat frunze cât a cuprins cu palmele, pe care le-a strâns cu un gest atins de nervozitate și le-a apropiat cu bucurie de ureche. Le-a frământat ascultând cu plăcere foșnetul. La fel de pornit, după alți câțiva pași, iar a  adunat frunze și, ridicat pe marginea unei fântâni arteziene, le-a aruncat, privind cum  unduiesc prin aer. Cinstitu doar pe el nu-l convinsese când  dezvăluise unde se duce Eftimie, și se întoarce, de fiecare dată, îmbrăcat elegant. Întâmplarea cu așteptarea în același loc zeci de ani și cu inima toată i se păruse ireală, dar, adăugând la cele zvonite prin ani, pe cele aflate acum, lui Firică  i-ar fi plăcut să guste,  nu cu atâta chin, dintr- o astfel de femeie.

Firică nu putea accepta că uneori realitatea poate fi învinsă de poveste.

         Uluit de întâmplarea trăită de unchiul Eftimie, însă peste măsură de nedumerit de pornirea Sabinei, femeia care a țesut povestea, a găsit că-i pică bine să se plimbe prin grădina de vară, atât de largă. Din loc în loc se oprea cu   uitătura în vârful castanilor desfrunziți care, ziua trecuse de pragul înserării,  i se păreau mult mai înalți și mai subțiri. Cinstitu nu adăugase nimic, deși avea încuviințarea lui unchiul Eftimie – cu condiția să fie ceva de bine – pentru că, în timp ce înainta în istorisire, fiecare amănunt îl acapara mai întâi pe el. Firică Țăncușe îi și reproșase că prea se înflăcărează, de cum ar fi trecut el prin toate  peripețiile și starea asta a lui Cinstitu îi  luase o mare  parte  din plăcerea de a asculta.

         Eftimie, după ce întâmplare era de notorietate, nu a dat niciodată amănunte, refuzându-l până și pe unchiul Tie, cu știuta-i insistență. Rezistase tuturor stăruințelor. Celibatul său, în neamul nostru, era legat indubitabil de această femeie, cu plecarea ei, fără să  știe cineva unde și pentru câtă vreme. Până și pictorul care,  cu ani în urmă, îi făcuse portretul în parcul orașului, un desen în creion, a fost interesat, încercând, și asta a generând suspiciuni, să afle de ce s-a pornit Sabina în călătoria atât de lungă. Demersurile fățișe ale pictorului, trecuse destul timp, așezarea avea un alt puls,  au revenit în atenție în ziua când în micul parc a fost inaugurată o statuie care simboliza o femeie  cu un braț  întins, ca și cum ar fi vrut să prindă ceva, cu piciorul drept flexat, sugerând o alergare de neoprit. Dezvelirea sculpturii se făcuse fără fast, din dorința de a trece neobservată,  pentru că nu era ceea ce se dorise, un monument care să exprime vivacitatea lucrătoarelor de la cele două fabrici apărute cu un deceniu în urmă în oraș. În mâna ce stătea aruncată înainte, prin aer, femeia ar fi trebuit să a țină un steag și să fie îmbrăcată în salopetă. Sculptorul o lăsase goală, cu sânii rotunzi la vedere, o înzestrase cu un chip senin, întregit de un zâmbet ce-i sporea farmecul. Alergarea o purta, parcă, până dincolo de zenit.

Ivită dintr-o dată, statuia a intrat și ea în poveste, ideea fiind atribuită pictorului, susținându-se că o ridicase cu gândul la Sabina, știută fiindu-i dorința de a afla  motivul plecării ei  intempestive. O vreme, în fiecare zi de duminică, după încheierea slujbei, femeile vârstnice, mânate de zvonurile auzite peste săptămână, își făceau drum în parc, trăgând cu ochiul la statuie, căutând asemănări între femeia de pe soclu și Sabina, plecată, deja, de ani buni din oraș. La fel de repede a intrat în obișnuință, nici măcar încercarea lui  George Datcu, singurul fotograf cu atelier din oraș, nu o putuse salva de anonimat. Fotograful își făcuse un decor, îl căra singur, să atragă atenția, cu care încadra statuia, așteptând, când erau nunți, ca alaiul, sau măcar mirii și nașii, să-l caute. Nu se întâmplase, îndemnul părintelui Sebastian contase;  cuplurile tinere, imediat după cununie, erau îndemnate să evite locul,  pe care îl considera răvășit de incertitudini, cuvânt pronunțat de părinte în așa fel încât să lase de înțeles că știe mai multe, dar preferă să se rezume numai la atât.     

         Am cunoscut-o pe Sabina. Abia se întorsese, după treizeci și opt  de ani, din lunga sa călătorie. Un fost profesor, vecin de-al ei, a convins-o să mă primească, știind că sunt din neamul lui Eftimie. În ziua aceea i-am văzut pentru prima oară casa pe care Axinte, taică-său, o amanetase la bacă, să-i dea banii cu care să-și împlinească dorința. M-a întâmpinat cu o întrebare, în loc să îmi răspundă la salut, mai e mult până se înserează, a vrut să știe, chiar când aprindea lumina în cameră. A înțeles că nu greșește: ”Sunt bătrână, nu și bolândă.” Era calmă și tot atât de distinsă și lăsa de înțeles că are multe de povestit. ”Eu vin din secolul trecut” a zis convinsă și admirabil de  lucidă.  Tocmai împlinise nouăzeci și șase de ani. Nu uitase nimic important din ce ținea de plecarea ei și câte se  întâmplaseră în deceniile care numai ea știa unde și cum trecuseră.  Nu renunțase nici la micile cochetării, prin tot ce îi aparținea, fără ostentație, arăta că are gust, maniere și o mare poftă să se confeseze. Se îmbrăcase de se putea crede că se pregătea să plece într-o călătorie la capătul căreia să aibă parte de o mult așteptată bucurie. În lumina abundentă din cameră, aprinsese cu aviditate toate becurile din cele două candelabre din camera spațioasă, înaltă, i-am remarcat  basmaua albă care îi acoperea umerii, tivită cu o dantelă fină, prinsă sub bărbie într-o broșă filigran,  din fire de aur și argint. Înainte de a ne așeza și-a luat de pe umeri basmaua și atunci i-am remarcat cămașă cu un guler alb, brodat cu motive florale și vesta din catifea, încheiată în șase nasturi, cu cele două colțuri oprindu-se lin în talie. Ținuta impecabilă era întregită de fusta neagră, strânsă în talie, pornind din șolduri în pliuri ce se adunau fără cusur. Între timp, o femeie, nu cu mult mai tânără, a aranjat masa de sub fereastră, unde urma să ne așezăm și, povestind, să ne întoarcem cu șaptezeci de ani în urmă. ”Maria, acum ne lași, dragă. Uită-te, nu ți se pare că domnul seamănă, privește-i fruntea, ochii și nasul, cu cineva?” Femeia s-a așezat pe canapea, cu palmele împreunate, tăcută și la fel de absentă.  

         Înainte de a o trimite, povestind, iar în călătoria vieții, am flatat-o:

                -Ați fost o femeie foarte frumoasă!

Mi-a mângâiat brațul drept și s-a dezmierdat:

           – Ooo, săraca de mine!

         Maria se uita numai la ea și, după un timp, fără să se mai ferească, ofta dureros.

             -Am trădat. Încă nu mi-am primit pedeapsa. Nici mult nu mai este. Mi-ar plăcea să te ascult cum îți justifici venirea. Nu trebuie să aflu nimic despre Eftimie. Eu, domnule dragă, am iubit numai doi bărbați și, dovadă că îmi cunosc măsura, mereu am știut unde sunt și ce fac. Cum spun, am trădat. I-am spus lui Eftimie, e drept, după ce îl amăgisem, să nu se îndrăgostească de mine, el neștiind, nimeni din oraș nu aflase, că eu sunt topită după altcineva. O femeie când stă în brațele unui bărbat, fie ea chiar și în plină inocență, o cheamă ceva! Privindu-te, nici nu-ți învățai glasul, îmi întărești convingerea că aproape toți bărbații din neamul vostru au o delicatețe cu care o faceți să regrete pe femeia care vă greșește! Eu, atunci, am fost cu un popă din oraș, măritată nu, că dumnealor numai odată  se căsătoresc. El se afundase în politică și a plecat în America, de nu se ducea îl lua dracul. Trebuia să îl urmez, însă nimeni nu a vrut să pună cauțiune. Dar n-a fost aia, domnule dragă, a dat peste alte femei tinere și frumoase. N-am mai putut rămâne în oraș, oamenii au închis biserica în care  slujea și pe mine m-au judecat cum au vrut. Să plec, bietul tata și-a intabulat casa la bancă și a primit banii care îmi trebuiau. M-am dus până la Viena. De aici în Italia, unde m-am îmbarcat pe un vapor mic, era o rablă, se vorbea că ar fi trebuit să intre în reparații, dar marinarii au mai încercat și au ieșit în larg și noi cei de pe vapor așteptam să ne înecăm. Am călătorit o zi și o noapte pe mare, până la Montevideo. Am ajuns la unsprezece noaptea, ne-au debarcat în bărci mici și ne-au dus și ne-au lăsat pe mal. Fă ce vrei!

         Prin fereastra întredeschisă s-au auzit ritmurile fanfarei, care se oprise în marginea parcului, aproape de casă doamnei Sabina. S-a ridicat, a deschis  fereastra și m-a întrebat cu extaz dacă știu ce melodie răzbate, dar nu a așteptat răspunsul:

          – Bolero. Ravel. Mereu m-a fascinat, are un crescendo progresiv care mă captivează! Ai știut că înfrângerile, vorbesc de cele cu repercusiuni, sunt,  mai mult decât  oricare altă stare, cele mai statornice?  Niciodată nu te părăsesc!

         Maria, ascultând, amuțise  definitiv, parcă  îi era teamă că treizeci și opt de ani iar nu își mai vede sora, nici ploaia care începuse nu o interesa, numai doamna Simina era de-a dreptul fascinată. Pe paralele pe unde  trăise ploua neîntrerupt  zile în șir.

              -Eu m-am pus pe bagaj, a continuat doamna  Simina, un geamantan cu haine, și am rămas pe mal. Fără să știu să zic bună ziua în spaniolă.  Am stat acolo până când cineva cu mașina, care aștepta vaporul, a început să strige: ”Hotel Europa, hotel Europa!” Am chemat șoferul și l-am întrebat pe ungurește: ”Ce ești?” Am știu că în Montevideo sunt mulți unguri. A fost ungur. L-am întrebat ce nație este patronul hotelului, era chiar ungur, și i-am cerut să mă ducă acolo. Doamna s-a bucurat foarte tare când a auzit de unde sunt. M-a întrebat ce vreau să mănânc, i-am spus că nu doresc decât un ceai fierbinte. Dimineața m-am trezit, am luat numărul de la hotel și numele străzii și am plecat să văd orașul. Pe o stradă, pe alta, am întâlnit o catedrală. Am intrat în ea, am plâns bine, am ieșit și am plecat mai departe pe stradă.

              Maria, la fel de tăcută, s-a ridicat greu de pe canapea, călca învăluită într-o amintire sau mai multe, umbla fără să i se audă pasul, și s-a oprit în fața unui dulap. Ploaia se  întețise, izbea în fereastră, doamna Simina a tras perdeaua și deschis  și mai mult fereastra. O asculta cu  nedisimulată plăcere.

              -Am întâlnit o altă stradă, a reluat când i-a picat bine, cu un hotel Budapesta, și am intrat. Când m-a văzut hotelierul, a înțeles că am ajuns cu o noapte în urmă, că ei știau când sosesc vapoarele, zice: ”Au, ce noroc, îmi pleacă bucătăreasa și îmi trebuie o bănățeancă. I-am spus că știu să fierb, dar numai pentru familie. Ai ajutor, tu să faci numai lista de meniu și să împarți mâncarea. Și-am rămas. El a trimis valetul să îmi plătească unde dormisem și mi-a adus bagajul. În patru luni am mâncat spaniola, am citi, am scris și am vorbit curgător.

         Maria s-a așezat pe scaun, mai aproape de noi, asculta cu aceeași mirare, suspinând des și, când nu mai putea, se apăsa cu palma dreaptă  pe pântec. A pus pe masă un teanc de fotografii și m-a îndemnat să le privesc. Doamna Simina, surprinsă și nemulțumită de gestul ei, s-a oprit din povestit. Ea nu s-a uitat la fotografii, nici măcar cu coada ochiului. Înaltă, suplă, îmbrăcată elegant, pretutindeni zâmbește. Poartă părul permanent, cu cărare pe mijloc, prins în două agrafe care-i lasă fruntea și sprâncenele arcuite, parcă se miră de ceva, la vedere. Iar îi spun, ați fost o femeie frumoasă. Cu o voce ce suna a tânguire s-a scuzat de o vină care niciodată nu i-a aparținut:

-Ooo, domnul meu!

         Sabina, sigur simțea nevoia să continue povestea, cu gestul exersat al unui cartofor, a strâns fotografiile, împingându-le spre cealaltă margine a mesei.

            -Într-o dimineață, a zis surprinzător de îndârjită, acum știam să vorbesc și să scriu curgător  spaniola, am coborât din hotel, am salutat patronul și i-am spus că eu nu sunt făcută să fierb mâncare. Și-am plecat. M-am dus și am pus anunț la ziar:

         – Caut casă de milionar cu copii să o  guvernez.