Femeia e născută pentru a dărui și a primi iubire, tocmai de aceea împarte cu dărnicie din preaplinul inimii sale, chiar dacă nu întotdeauna așteptările îi sunt răsplătite.

            Adela Conciu, în volumul Transparența sângerărilor (Editura Ecreator, Baia Mare, 2021), surprinde tocmai această bogăție sufletească a femeii.

            Femeia nu își ascunde trăirile, fie că inima-i râde ori plânge (fapt reflectat în titlul volumului), și este sinceră în tot ceea ce întreprinde, indiferent de riscuri („Există o singură … Troia, / există o singură … Elena, / ce zi de zi spală oasele pietrei!” (O singură Troia, o singură Elena).

            Absolut firesc, întrucât timpul curge implacabil, fără a se mai întoarce („Cu fiecare secundă  / ne apropiem de propria răstignire, / de lemnul din care plesnesc / aripi albastre!”) și fiecare clipă trebuie strânsă cu furie în brațe, spre a merita cu adevărat lacrimile de la sfârșit, cu mândria de a nu fi trăit degeaba pe acest pământ („și … ne întrebăm dacă / merităm … lacrima!” – Lacrima).

            Timp în care anii sunt văzuți drept corăbii, iar zilele – frunze („Corăbii sunt azi anii / ce-au trecut / și fiecare zi este o frunză, / pădurile nu cresc / din doi în doi” – Corăbii și frunze) și nicio clipă nu seamănă cu alta.

            Nici viața nu curge lin, cunoaște suișuri și coborâșuri, dar fără a însemna să cădem în deznădejde („iubirile se șterg, / cu ploi și ger, / viața-i o carte / mai mereu … închisă!” – Corăbii și frunze). Din contră, trebuie să ne bucurăm de viață, prin iubire, și să facem tot ce depinde de noi pentru ca visele să se împlinească („Târăști după tine visele, / legate cu ață, / ca pe un câine mort / înecat / cu osul sternului tău”; „Cu aripi prea grele … / prea ude, / pe umărul tău, visează … un înger!” – Statuia lui Venus), pentru că pe drumul nostru nu suntem singuri, îngerul păzitor trimis de Dumnezeu însoțindu-ne mereu.

            Dacă se întreabă cineva unde sălășluiește fericirea, Adela Conciu îi răspunde simplu și la obiect: pe lama unui cuțit. Însă nu a oricărui cuțit, ci a aceluia care feliază viața („Fericirea // Este lama cuțitului / ce împarte în felii / pâinea vieții! / Așa că … dacă încă / și-e foame de fericire, / cumpără-ți … / un set întreg de cuțite!”).

            Cu atât mai mult atunci când la feliere se ivește iubirea, dorită și îndelung așteptată („Am păstrat sub piele / ultima sclipire a umbrei tale, / înainte ca dimineața / să-mi arunce cioburi flămânde / de doi / și te-am dorit pentru … mâine!” – Mâine), dar aceasta semnifică, întâi de toate, să te iubești pe tine însuți („Îmi iubesc trupul / pentru că se hrănește, / noapte de noapte, / … cu al tău!” – Trupul), să te dăruiești și trup, nu doar suflet deoarece, în caz contrar, dragostea nu ar fi deplină („Iubite, culcă-mă în foamea / brațelor tale, / să-ți pot adora tăcerea!” – Tăcerea).

            Dar iubirea aduce cu ea și dezamăgirea, durerea („Mă dori tu … iubite, / mă doare că mă vrei a ta! / … nudă pe dinafară, / nudă pe … dinăuntru!” – Nudă) și chiar singurătatea („Singurătatea doarme în moarte / și moartea doarme în … tine!” – Iluzie).

            Destrămarea unei iubiri nu este altceva decât o răscruce de drumuri și nicidecum o fundătură, așa cum din gol se poate naște plinul, dar tot prin iubire („Golul ce-l doreai plin /  s-a umplut atât de mult / încât a născut altul! / Unul nou ce ți-a spart inima, / gravidă de prea multă / iubire” – Balanța).

            Adela Conciu, deși pe alocuri face loc diluției, convinge și de această dată, transmițând optimism, în pofida … sângerărilor transparente și a durității expresiei.