Pulsul vieții din bobina de hârtie *

Pulsul vieții din bobina de hârtie *

În Timișoara culturală, Robert Șerban,poet, jurnalist, promotor cultural, allegro vivace în presa scrisă și cea audiovizuală, este argintul viu al momentului, aderând la tot ce e nou (sau îmbrăcat în formă nouă), ieșit din tipare clasice repetitive, mobilizator,în stare continuă de update, animă tot ce- i pică sub mână, cu îndrăzneală, fără reticențe, e sarea și piperul urbei.

Ca temerar prin excelență,era în firescul lucrurilor să-l atragă ideea de experiment. A acceptat astfel provocarea unui „eveniment” de performance art, unhappening poetic, dintr-un program, Work în Process, în cadrul festivalului Baroque II Urban, un proiect de artă contemporană.De fapt el însuși te- ndeamnă cu zâmbetul pe buze să-l provoci, în stilul său amical, discret, fără bruscări, „ cu mănuși” delicate, impuse de însăși convivialitatea sa.

Acest „eveniment în desfășurare”a presupus contactul direct dintre consumatorii de cultură și actul direct al scrisului, o altă formă de transgresare a frontierelor. Experiment pentru poetul-performer și deopotrivă pentru spectatorul martor la scrierea pe viu, live a unui poem, o experiență inedită prin care a pătruns în acea intimitate cândva sacră a „laboratorului de creație” și insolită prin decor și desfășurare. 

În fapt, nu era ceva nou,Robert mai experimentase ideea de …„experiment”, chiar de anvergură, începând cu o „întâmplare” de grup, într-o atmosferă occidentală,în 2002, într-o rezidență în Elveţia, într-un experiment literar cu Nora Iuga şi Ioan Es. Pop şi alți doi poeți elveţieni. Timp de trei zile au scris un renshi – poem în lanț, fiecare inspirându-se din poemul celuilalt.

Acum, experimentul a fost de unul singur, timp de opt ore,cât e „ziua de lucru ” la pontajul de la o intreprindere. Doar că „Ziua de lucru a poetului” (numele proiectului) a fost într-o sâmbătă, pentru că atunci,constatase autorul, are timp poetul de sine, să scrie, în rest fiind argat la vreun job strict necesar pentru traiul zilnic.

Dacă la început credea și simțea că poezia se scrie în singurătatea camerei intime,cu masa proprie de scris, de la acele rezidențe, mărturisea într- un interviu (acordat Andrei Rotaru, în 2018), a învățat să iasă din intimitatea camerei și să exerseze scrisul în medii diferite, reușind să se focalizeze spre sine, să provoace bucuria scrisului și în diverse spații publice, cu contexte chiar abrazive, opuse singurătății liniștite a camerei (cafenele, avioane, trenuri, redacţii de ziare, servicii, grădiniţă etc.)

De data aceasta a fost într-un spațiu public deschis vizitatorilor, la Galeria Pygmalion din Timișoara. Era în 12 octombrie 2019, între orele 10-18,într-o zi de sâmbătă care a animat consumatorii de cultură și bineînțeles presa. Robert Șerban a început să scrie pe o bobină de hârtie de tipărit ziarele(doar e un jurnalist de maraton!) primită de la redacția „Renașterea bănățeană”. Bobina respectivă se tot derula, centimetru cu centimetru în sală, până a ajuns la final la 13-15 metri (că tot se glumea pe seama inflației de cărți de poezie, „poezie la metru”, ca „pizza la metru” cu ingrediente de orice fel).

Fiecare vers era scris cu carioca de altă culoare (în ideea că sentimentele – doar poezia e in primul rând sentiment, o stare afectivă poetică- sunt de toate tonalitățile coloristice, senine sau întunecate, calde sau reci, ca o sinestezie simbolistă a stărilor sufletești).

Unitatea minimală colorată era de un vers, extinzând unitatea minimală a lui Rimbaud, a vocalelor colorate, cu întreaga lor germinare simbolică latentă (din sonetul vocalelor -„A noir, E blanc, I rouge, U verte, O bleu: voyelles/Je dirai quelque jour vos naissances latentes”)

Astfel s-a născut „Poemul curcubeu – un experiment”,palpabil peste doi ani pentru cititori, în 2021, prin trecerea de la bobină, la format de carte, la editura „Casa de pariuri literare”(doar fusese chiar un pariu – cu el însușiși cu alți posibili cârcotași,intrase atunci în al 50-lea an al vieții, un pariu dovedit acum câștigător! Q.E.D.). Acea bobină colorată va constitui cel mai insolit manuscris al unui poet, piesă de rezistență într-un viitor muzeu de istorie literară, cu un plus de informații privind personalitatea sa, material pentru un posibil studiu grafologic, oferind în acest context un scris clar, fără ștersături ori reveniri și adnotări ulterioare (un scris mărunt, cu litere nelegate, cu esențializarea literelor mici de tipar, fără înfloriturile caligrafice ale liniilor rotunjite de legătură…)

În primii ani de școală, când te joci cu penarul plin de creioane colorate, parcă toată lumea e a ta! Astfel, ca punct de pornire, apasă vârful cariocii pe primele amintiri din copilărie, sigur că timpul ce se va derula îi va asigura suficient material pentru cele opt ore, nu va fi nicicând în pană de inspirație,totul era să-l țină condiția fizică de concentrare și starea poetică. În fapt, chiar și asta a mai vrut să demonstreze: „că scrisul implică rezistență, concentrare de durată, acuitate, energie”.

Un performance pe nerăsuflate, în care a pătruns total și din care parcă n-ar mai fi ieșit: „Cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui și eram furat de mișcările ei”, iar după cele opt ore, mărturisește poetul,„aș mai fi stat și aș mai fi scris”.

Poemul ca un organism viu, care în final va deveni independent, cu inima, sufletul și viața proprie, clonă a autorului care i se dăruie complet.

Nouă este factura de poem fluviu -cum nu e in obișnuința scrisului său concentrat, în pastile de poeme (față de atâția poeți formați pe un întins desfășurător narativ).

În poem, explicit autoreferențial, își esențializează perioada formativă a vieții,ca un „joc cu mărgele de sticlă” colorate înșirate pe firul rememorării unui timp (total în epoca ceaușistă), de la momentul copilăriei în Severin, când se lua lumina (și nu mai trebuia să-și facă temele, dar putea să citească la lumina felinarului adus de la bunici), până la momentul stagiului militar, care coincide cu Revoluția din ’89 și moartea lui Ceaușescu,între primul vers: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu”,prima mărgică și ultimul vers, mărgeaua finală, dorința testamentară, „micuță/ cât o propoziție/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile”scrisă pe un petec de hârtie pus în buzunarul de sus al vestonului, din gândul morții cu inocență juvenilă, în acea atmosferă virusată de teama de teroriști. Este ca un final dramatic de proză poematică, tensionată, care se lasă cu o moarte și cu un testament.„eu am supraviețuit/ Ceaușescu a murit împușcat în timp ce /eram soldat.” .

Arhitectura unui poem mustind de conotații complexe, o concentrată frescă a formării în epoca de aur este performantă prin eul poetic performer prin psihologia copilului, flancară discret din umbră de adultul de acum, ca un rezoneur ce tutelează amintirile.

Toate tarele din „epoca de aur” sunt redate prin gândirea și simțirea copilului, care surprinde totul în nuditatea sa, prin prisma proprie, nu a adultului de mai târziu conștient de acele abuzuri.Cu atât mai cinică este tensiunea între realitatea dură, consemnată aparent en passant, dar bine punctată cu inteligența artistică profesionistă, în semnificație tragică, și inocența copilului care consemnează răul, drama, fără să-i știe numele, cu uimire și neliniște ingenuă. Când frigul îți tremura trupul, „la priză/ unii băgau câte-o sârmă și o terminau/ pentru totdeauna/ cu frigul”.Este aceasta chiar o formă supremă de învingere a răului, prin inocența copilului,cu inconștiența sa neînfricată, „tuturor ne ieșeau aburi din gură/ când vorbeam unii cu alții/ in lumină aburul ne făcea să zâmbim/ ca niște învingători”.

Poemul-fluviu poate fi segmentat în diverse astfel de secvențe, independente, fiecare cu metafizica, metafora și simbolismul său profund.

Firul roșu pe care se-nșiră mărgelele colorate din acest segment al vieții este, metaforic, binomul lumină/ întuneric, chiar de la primul vers. La propriu, lumina electrică mai mult lipsă, siglă pentru lumina cunoașterii (prin carte) , a libertății de exprimare, potența întunericul din case, la propriu, ori la figurat,întunericul închisorilor prin starea de detenție, și al minții și sufletului, în catacombele cărora se ascundea sufocat curajul, neputința revoltei, „întunericul stingea ceva în mine/ și îmi dădea un fel de curaj/ unul mic/ așa cum are un puști de 11 12 13 sau 14 ani/ nu făceam nimic cu el/ cum am aflat că aproape nimeni/ n-a făcut nimic cu curajul ăla/ dar îl știam bine ascuns/ și era suficient”.

Percutantă este metafora fantomei, pentru toate fricile, gândurile de revoltă, suferințele, dorințele de cunoaștere, de eliberare, problemele de conștiință etc, „eu aflasem că toți cei care își băgaseră/ fantomele-n seamă/ au sfârșit sufocați de ele”, ori au dispărut, că au emigrat, sau au fost uciși, apăruți după un timp „pe un mal al Dunării/ cu ochii largi deschiși”.

Cu psihologia copilului încălzit de povești, personifica acele mari frici ale epocii: „iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/și de asta îl însoțea întotdeauna/ frigul”.

Poemul este polifațetat, am putea decela, mai multe planuri, ca la cubul Rubik, învârtind culorile până se așează corect, ca după niște linii magnetice dinainte trasate de viață, de sistem, o frescă aproape completă.

În prim plan este biografia proprie, prin introspecție, dar deopotrivă o cunoaștere de sine prin relaționare cu cei din jur, radiografiind astfel fidel și împrejurul atât de divers colorat. E  planul vieții la țară, cu bunicii, cu viața la colectiv, cu oamenii satului care prețuiau învățătura, lumina cărții opusă întunericului neștiinței, și deopotrivă cea care te propulsa în lumea largă, „înluminându-te”, „muică s-asculți de mumă-ta și de tac-tu/ și să-nveți carte să n-ajungi ca noi/ că vezi și tu cum ne chinuim”,planul vieții de școlar, cu frica de examene, la Treapta I, II, când spunea bancuri politice „eu mai mult alor mei/ care erau speriați de turnători/ cum eram eu de Treapta I”,planul anilor tinereții cu iubirile adolescentine, în inimă „era doldora de Dane Aline Cosmine Ane Mariane ...”, între care intervenea „cu câteva versuri”,apoi, cu imbricate planuri ale vieții societății, cu detalii economice, politice, sociale, sugerate discret, în subtext, de diverse fapte, cuvinte.

Întarsiază meditații, constatări esențializate, de înțelepciune existențială, în versuri axiomatice, ca demonostihuri, elegiac uneori, moartea e un artist pe care nu-l interesează/ decât lucrările lui”, „frigul te face neînfricat/ iar întunericul invizibil”. Paradoxal, deși se încadrează unei forme moderne de „performance art”, a rezultat un poem fără stridențe de limbaj și raportări șoc care populează de regulă experimentele, un poem complex și totodată discret, cu eleganța stilului înalt, ai zice de modă clasică, dens, concentrat, cu dozaj perfect de tensiune ideatică și emoțională, un poem care în totalitatea sa ni-l mărturisește pe Robert Șerban în adevărul său interior, profund reflexiv, romantic meditativ.Este un poem tulburător prin sinceritate, afectivitate, fragilitate și dârzenie deopotrivă față de neliniștile existențiale, stări suferinde, dar măiestrit detensionate în stilul cunoscut al poetului, cu umor, ironie, autoironie, zeflemea, persiflare, punere în față a lucrului aparent banal, prozastic, deturnat imediat însă în germene simbolic, cu tehnica inserțiilor, a convertirii banalului în sensuri metafizice, cu reflecții meditativ-existențiale.

*Robert Șerban, Poemul curcubeu: un experiment, Casa de pariuri literare, 2021