Deianeira

Deianeira

DEIANEIRA

Mi-ai  apărutpoianăvorbitoare

cu flori de nu- mă- uita în ochi

m-ai înfășurat încosițe de coada calului

în fire lungi de pedicuță șoptitoare

și-n mângâieri de garofițe multicolore

Pe trup gol lăsat ploii calde

în scăldătoarea verii pluteau petale

și-n aer miresme împleteau amețitor

umbre din istorii și legende

Aveam liber la soare și viață

cu frăguțe și muguri de sâni

tras de limbă pe toboganul gustului

îngenunchiam în aer și fân cald

ca-n îmbrățișarea firelor de iarbă

din pânza pe care mi-o țeși mereu

să mă îmbraci cu dragoste, Deianeira…

CU  ELAN  TOTAL

Privirea înșelată suferă în tăcere ascultând :

„netoato, niciodată nu vezi ceea ce văd ochii !”

Mintea înșelată se chinuie în tăcere meditând :

„nepregătito, ce gândești nu trece prin creier !”

Sufletul înșelat scrâșnește cu bătăile inimii :

„neghiobule, apleacă-ți către  stele infarctul !”

(mă aud aliniindu-mă lângă nebuni,

mă bucur că rătăcirea mea nu e a cititorului…)

  Memoria se rușinează către viitor protestând :

„oasele mele sunt căptușite cu răni și durere

de la strămoșii care înjurau în întuneric !”

Auzul  se întinde în muțenia lași tății cârtind :

„dorm cu voi, dorm repede și fără vise !”

(din adâncul fântânii săpate de bunicul ciont

protestele mâinilor lipsă călușul jucau a răspuns…)

Mirosul își încheie socotelile între anotimpuri :

„artiștilor, goana din cer spre pământ mă usucă

și trilurile păsărilor lașe sunt pline de găinaț !”

Gustul atacă versificatorii ascunși în farfurie :

„smintiților, Moirele coboară și urcă din noi

să sfințească supa săracului cu încă o armonie !”

Orbii lăsați de pază între apus și răsărit

stăpânesc înjurând cu istoria în izmene

și patrioții rămași la decenii de neputință

ne îneacă în scârbă cu elan total !

DU-TE , VINO  DRACULUI

Se spune „du-te dracului” în multe limbi…

În limba unde lipsește libertatea cuvântului

se spune „vino dracului” și semnul e copt

în cuptorul unde se coc indulgențele

și minciunile pitite lângă adevăruri relative

de versificatorul care pierde mâncarea din traistă

Poetul își păstrează statutul între răcnete și plânsete

(e  lângă mine unul care adună lacrimi ca Nero…)

își pictează dedicațiile ca-n cimitirul din Săpânța

pe trupu-i de cruce mâzgălită cu tatuaje

S-a hotărât la naștere să păstreze poeme în sânge

până va fi-n măsură să doneze cu suflet

ca să se aleagă și cititorii cu vreo ne(trăire)

Cine folosește semne pentru „vino/du-te dracului”?