Aproape că năvălise în redacţia ziarului, la un ceas în care nu erau prea mulţi colegi sosiţi la muncă. S-a îndreptat spre mine, mi-a luat mâna dreaptă într-a lui, s-a aruncat în genunchi şi, sărutându-mi-o, repeta încontinuu: „Domnule redactor-şef, eu am să mor şi numai dumneavoastră mă puteţi ajuta…”. Am vrut să-mi smulg mâna, să curm gestul acela nefiresc, dar mi-a ţinut-o cu putere. Avea lacrimi pe obraz: „Domnule redactor-şef, noi trebuia să ne întâlnim, pentru că numai dumneavoastră mă puteţi salva…”. De ce trebuia să ne întâlnim şi cum să-l salvez, n-am aflat niciodată. De salvat, nici vorbă, chiar dacă amintirea lui mă urmăreşte şi astăzi… „Nu sunt redactor-şef”, i-am spus, cum de fapt aveam să-i repet şi în alte rânduri, dar nu a vrut să audă asta niciodată. Pentru el, am rămas redactorul-şef al ziarului, aşa cum el avea să rămână pentru totdeauna regele neîncoronat al boschetarilor. Îmi mai ţinea încă mâna, atunci când am început să-l privesc cu atenţie. Aveam în faţă un bărbat voinic, cu părul şi barba albe, tunse scurt. O lumină stranie îi izvora din ochii plânşi, ochi a căror culoare nu voi putea să o descriu niciodată. Întotdeauna am văzut doar lumina lor, care era mai puternică, şi nu pata de culoare ce îmbrăca irisul. După îmbrăcăminte, dar şi după trăsăturile feţei, părea a fi tipul de intelectual hârşâit de viaţă, căzut în mizerie, oricum, trecut prin multe. Nu era îmbrăcat murdar, mai degrabă părea neîngrijit. Era destul de greu să-l cataloghezi, să-i pui o pecete, aşa, de la prima vedere.

Într-un târziu, am reuşit să-mi desprind mâna dintr-a lui, iar el, în genunchi, aplecat cu fruntea ca într-o rugă, şi-a început mărturisirea: „M-au alungat din casă, m-au aruncat pe drumuri, mănânc şi dorm pe unde apuc, trăiesc ca boschetarii, domnule redactor-şef…. Copilul meu, oh, Doamne, nevasta mea, şi îşi scrâşni dinţii, douăzeci şi şase de ani de căsnicie, o viaţă de om…”. S-a ridicat în toată măreţia: era înalt, voinic, nu mai plângea, dar lacrimile îşi tăiaseră dâre adânci pe obrajii lui. Ochii îi erau strălucitori, plini de aceeaşi lumină stranie. „Din iarnă, sunt tot pe drumuri, veniţi să vedeţi, întrebaţi vecinii… Am dormit o vreme în uscătoria blocului, apoi în boxe, jos, cu şobolanii, cu şoarecii şi gângăniile, aşa mergeau gongile pe mine – şi omul îşi plimbă două degete deasupra braţului, sugerând mişunarea unei gâze… Nu mă priviţi aşa. Şi eu am fost inspector, am fost om  cu stare, am avut casă şi maşină, când mulţi le visau doar, am fost om la locul lui şi la rostul lui, dar totul se poate pierde într-o singură clipă… Şi nu că închizi ochii şi mori, nu, că atunci nu-ţi mai pasă, ci aşa,  trăind, să te vezi după o viaţă de trudă cu palmele goale, pe drumuri şi singur… Fără nimeni… Totul a alunecat pe alături de mine, s-a prăbuşit…”. Acum, ochii îi ardeau mai tare. Se rotea, descriind cu mâna ceva nedefinit în gesturi ample şi era, în tot felul lui de a fi, măreţ, impunător. Semăna cu Zorba grecul. Nu la chip, ci în felul de-a se impune, în amplitudinea mişcărilor lui în spaţiu. Apoi îşi continuă povestea: „De prin primăvară,  mi-am pus un pat sub salcia dintre blocuri, acolo, să mă vadă toţi cum am ajuns, dar mai ales să fiu sub ochii lor… Să mă vadă, de la geam, şi nevasta, şi copilul meu… O parte dintre cunoscuţi şi cei care mi-au fost prieteni îmi mai aduceau de mâncare, stăteau de vorbă cu mine, alţii, dimpotrivă, se fereau de locul cu pricina ca de lucrul rău, se făceau că nu mă cunosc… Am văzut şi bunătatea, şi răutatea oamenilor, dar prin ce am trecut eu, să nu mai treacă nimeni… Am simţit pe carnea şi pe sângele meu ce-nseamnă să ajungi în nenorocire… Şi nu atât trupul, că el îndură.. Iată, ăsta, ăsta nu mai rabdă, şi arătă cu degetul înspre capul alb ca o colilie… Vezi, lumea te respectă cât eşti mare, cât eşti sus ori cât eşti în putere şi mai ales în măsura în care are nevoie de tine… În rest… Şi eu am fost cineva! Dar  acum?

Cei care mă miluiau sub salcie, eram acolo – cum să vă spun – ca într-o vitrină, ca într-un acvariu, pe lângă pat îmi făcusem şi un fel de cameră, străjuită de tomberoanele de gunoi, aveam cratiţe, lucruşoare, ce mai, îmi încropisem un rost, deci, cei care mă vizitau acolo îşi făcuseră şi faimă de milostivi… Şi au făcut-o unii din milă, creştineşte, alţii, crezând că-şi răscumpără păcate numai de ei ştiute…”.

Ajuns aici, omul a căzut din nou în genunchi, şi-a zvârlit capul pe spate şi a întrebat, sfâşietor: „Doamne, cu ce am greşit ori cine din neamul meu? Al cui este păcatul pentru care eu trebuie să plătesc…? Puţini, poate nici unul, nu a venit la mine, crezând că şi el va putea ajunge astfel… Şi ca mine vor mai ajunge mulţi, dar nu din pricina din care am ajuns eu, îşi  scrâşni omul încă o dată dinţii… La nenorocirea şi grozăvia mea e greu să ajungă suflet de om… Ferească-l Dumnezeu şi pe duşman de un aşa blestem!”.

            Încercam sentimente contradictorii şi nu ştiam ce să cred. L-am bănuit pe Regele Boschetarilor, rând pe rând, în a fi beat, nebun sau unul care vrea să mă impresioneze… Felul lui de a se purta avea ceva teatral, ceva de cabotin şi, din nefericire, nu l-am crezut niciodată pe de-a-ntregul, tocmai din cauza acestor clişee, acestor frânturi de imagini amestecate ce mă inundau în cascadă. Abia mai târziu aveam să mă dumiresc că făptura acea măreaţă era prăbuşită interior. Regele Boschetarilor pierduse ceva în adâncurile lui intime, în forurile lui interioare avusese loc o prăbuşire, din ale cărei ruine nu se mai putea ridica. Deşi, fizic, părea un munte de om, era aşa de fragil şi atât de aproape de prăpastia morţii, încât şi după ce nu a mai fost am refuzat o bună bucată de vreme să cred acest lucru… Era în faţa mea: „Te implor, domnule redactor-şef, te implor, şi iar s-a trântit în genunchi, salvează-mă!”. Cum şi cu ce să-l ajut, nu eram lămurit în nici un fel, la vremea aceea. Din jelania lui disperată şi destul de incoerentă nu se desluşeau prea multe. Pe de altă parte, am avut destule cazuri în care, deşi omul dovedea clar că are dreptate, nu prea îl puteam ajuta. Vorbesc de un ajutor concret, substanţial, care să-l scoată din năpastă. Am scris, am prezentat cazuri, am încercat să sensibilizez, să trezesc din amorţire omenia şi conştiinţa unor suflete prea lovite de nevoi şi sărăcie, prea ostenite de grija zilei şi de propriile probleme şi necazuri, ca să mai ia aminte şi la alţii… „Cum să te ajut?”, l-am întrebat într-un târziu. Omul s-a întors, a luat de pe unul din scaunele aşezate la intrare o servietă diplomat. Nici nu am observat că venise cu ea. A deschis-o şi mi-a pus în faţă un maldăr de hârtii: o sentinţă de divorţ, o hotărâre președinţială executorie, de evacuare a locuinţei, tăieturi din ziare, alte acte amestecate la un loc. Tot ceea ce-mi arăta, sau mai precis felul în care mi le arăta, dovedea atitudinea unui om beat, a unui smintit, ori a unui disperat, şi doar amestecând cele trei stări, cred că erai mai aproape de adevăr.

            De la avocatul său şi de la familia cu care am încercat să iau legătura nu am aflat prea multe. Soţia intentase o acţiune de divorţ, care între timp se pronunţase şi tot în perioada respectivă a fost obţinută o sentinţă președinţială executorie, de evacuare a pârâtului, pentru că „nu se mai putea locui cu el…”. Douăzeci şi şase de ani locuiseră alături şi, deodată, suspect de brusc, convieţuirea cu acest om nu mai era posibilă. S-au găsit, bineînţeles, ca de fiecare dată, binevoitori care să spună că aşa şi aşa. Cert era doar faptul că instanţa, în numele legii, pentru că în al dreptăţii nu putea în nici un fel, a zvârlit omul în drum din propria-i casă. Fosta soţie mi-a spus laconic, la telefon, că ar fi vrut să facă partajul, dar nu are cu cine, pentru că nu se mai poate înţelege în nici un fel cu cel care o vreme i-a fost soţ… „O vreme, mă gândeam, douăzeci şi şase de ani sunt doar o vreme…”.

            După câteva săptămâni, intenţionez să călătoresc, la ţară, la părinţi. Pierd trenul şi iau tramvaiul, pentru a încerca, la marginea oraşului, să prind o maşină de ocazie. Spre capătul vagonului s-a iscat un fel de hărmălaie, chicoteli, râsete de femei şi, deasupra, o voce de bărbat, cunoscută. Nu prea aud ce se discută, un fel de glume, aluzii semiobscene, la care femeile râd ori se burzuluiesc, iar vocea bărbatului tronează,  maliţioasă: „O, femeile, femeile…”. Mă uit mai atent şi privirea mi se încrucişează cu cea a Regelui Boschetarilor… Era în perioada de bună dispoziţie. Ţinea în mână o sticlă plată de vreo 200 de grame, cu un lichid roşietic… „Să trăiţi, domnule redactor-şef”, a tunat el cu o voce baritonală, şi privirile celor din tramvai au căzut asupra mea… „Ce ai acolo?”, îl întreb, în loc de salut, şi arăt spre sticlă… „Ceai, ceai, domnule…”, îmi răspunde râzând. Până să coborâm era cât pe ce să se încaiere cu femeile cu care glumise… Brusc, a trecut la vorbe de ocară, aproape la injurii. Totul era confuz. Femeile erau speriate şi ofensate în acelaşi timp – nu mai ştiau ce să creadă. Am reuşit cu greu să-l cobor din tramvai, să-l desprind de lângă femeile  pe care le privea sticlos, cu duşmănie: „Ştiu ele, ştiu ele…”, a mai spus, printre dinţi, bărbatul… Mi s-a părut misogin, nu ştiam ce să cred.

M-a prins cu putere de braţ. Mergeam alături. „Domnule redactor-şef, i-am dat o scrisoare prim-ministrului”. L-am privit întrebător. „Nu, nu spun prostii, zilele trecute când a fost aici, l-am pândit printre morminte, la Cimitirul Martirilor… Aşa, pe furiş, printre cruci şi, hop, faţă în faţă: ha, ha, ha, domnule redactor-şef, Regele Boschetarilor şi primul ministru… De fapt, nici nu văd de ce mă laud atât, pentru că, oricum, eu, ca rege, eram mai mare în rang ca el… Până să se dumirească cei din pază ce se întâmplă, i-am dat scrisoarea şi a pus-o în buzunar… Nu bei o duşcă?”, şi mi-a întins sticla. „Nu, nu, mulţumesc!”. M-am lăsat furat de gânduri. Cu o săptămână în urmă, într-adevăr, fusese în oraşul nostru premierul… Între timp, am ajuns în locul unde se face de obicei autostopul.

„Ce faceţi aici?”, m-a întrebat, nedumerit. „Încerc să prind o ocazie, să merg la părinţi, la sat!”. „Nu aveţi maşină?”. „Nu, nu am, sau mai bine zis nu mai am!”. „O, atunci vă prind eu una, imediat, domnule redactor-şef…”. Şi s-a aşezat în mijlocul drumului. Am încercat zadarnic să-l readuc pe trotuar, dar nu a fost cu putinţă. Între timp se înserase şi licuricii farurilor scânteiau măturând asfaltul. Nu la mult timp a oprit o cunoştinţă, iar regele, dintr-o mişcare, a şi ajuns la uşa şoferului: „Vă rog, vă rog din suflet, să-l luaţi pe domnul redactor-şef, dânsul e singurul om din lume care mă salvează pe mine…”. A rămas în drum, gesticulând în urma noastră. „De la ce îl salvezi?”, m-a întrebat şoferul, după o vreme. „Deocamdată nu prea ştiu şi din păcate nici el nu poate să mă lămurească”.

Ultima oară când am stat cu el mai mult de vorbă a fost prin luna august. M-a smuls pur şi simplu din redacţie. Era o zi însorită şi liniştită de toamnă. M-a purtat până la marginea oraşului: „Să vedeţi unde stau, domnule redactor-şef”. „Nu ai înţeles că nu-s redactor şef?”. „Ba da, domnule redactor-şef, sunteţi, sunteţi, şi dumneavoastră o să mă salvaţi…”. Am ajuns în faţa unei grădini, ori un loc de casă sau un loc pe care, cândva, fusese o casă, pentru că acum nu mai era. Câteva ziduri şi o uşă pe care atârna un lacăt uriaş. Atât uşa, cât  şi lacătul nu mai închideau nimic, doar aşa, simbolic, schiţau faptul că  acolo s-a trăit cândva. Am intrat în grădină printr-o poartă mare de sârmă împletită, pe care a deschis-o regele. În curte, un petec de vie, câţiva pomi, iar spre capătul ei, o grădină de zarzavaturi, năpădită de buruieni. Singurul lucru care îţi sărea în ochi încă de la intrare era o bodroancă, o remorcă pe roţi, amenajată ca stupină. Din vreo şapte-opt  uşiţe roiau albine, semn că stupii trăiau. „A cui este grădina?”, întreb nedumerit. „A mea, domnule redactor-şef, a mea, şi stupina, totul… Nu v-am spus că am fost gospodar, om la locul lui. Acum, paragină şi ruină sunt şi eu, şi toată averea, şi viaţa mea. Poate ar fi mai bine să mor!”. Şi, pentru prima dată, tot ce-mi spunea mi s-a părut veridic, profund şi zguduitor de trist. Acoperea cu statura lui măreaţă şi albă, în mijlocul paraginii de nedescris, o bună bucată de cer. Doar câţiva nouri alburii înviorau peisajul dureros de albastru al cerului. De pe buturuga pe care mă aşezasem, Regele Boschetarilor era zugrăvit pe boltă în toată splendoarea lui. El, cerul cu Dumnezeu, deasupra, iar, la picioare, toată mizeria şi nimicnicia vieţii.

Lângă stupină era săpat un puţ, un fel de fântână rotundă din tuburi de beton, cu o apă mizeră. Pe lângă ea, cratiţe, farfurii, tacâmuri, legume, cârpe, o bucătărie în aer liber, împrăştiată cât vedeai cu ochii. Între timp a apărut şi o potaie roşcată, o corcitură de şoricar. „Patrokle!, m-a lămurit regele. Paznicul meu. Vezi? Aici trăiesc cu el, de când m-au alungat dintre blocuri… M-au gonit, dar tare aş fi vrut să rămân acolo, în ochii lor. Ca un os în gât le stăteam acolo, eram stigmatul lor… Din uscătorie m-a alungat fiul meu. A venit, într-o noapte, pe când dormeam. Mi-a pus lanterna în ochi şi m-a snopit în bătaie… La fel m-a izgonit şi din boxă…”. Am crezut că delirează din nou, dar nu era aşa. Am rupt un ciorchine din vie şi ciuguleam din el câte o boabă, ascultându-l. S-a aşezat la gura stupinei, acolo unde era şi proţapul remorcii. Uşa era deschisă: între cele două rânduri de familii de stupi, orânduite pe extreme, la mijloc, o dună, câteva perne şi o grămadă de boarfe. Toate, de-a valma, răbufneau din gura stupinei. În faţă, pe jos, diplomatul deschis, cu toate hârtiile vraişte de-a lungul proţapului… Am crezut o clipă că îmi va arăta din nou aceleaşi hârtii, dar nu a fost aşa. S-a trântit acolo, între boarfe, a oftat şi a spus: „Cândva, am trăit şi eu ca oamenii. Astăzi, vieţuiesc cu albinele şi Patrokle. Câinele a rămas singurul meu prieten. Cu vreun an şi jumătate în urmă, îşi depănă omul gândurile, atunci când a început nenorocirea mea, mă întorc în una din nopţi acasă. Ai mei, dacă-i mai pot numi astfel, mă ştiau cu stupina la sat. Trebuia să stau mai multe zile acolo. Nu ştiu ce treabă grabnică m-a adus acasă, în miezul nopţii. Credeam că le voi face o surpriză, pentru că nu ştiam ce mă aşteaptă. Şi, surpriză a fost, dar altfel. Intru. În una dintre camere dormea fetiţa. În cealaltă, televizorul aprins. Pe ecran, un film porno… În pat,  aceeaşi scenă… Mi s-au înmuiat picioarele, am văzut negru în faţa ochilor. Nevasta mea, goală, deasupra fiului, se legăna şi gemea, cu capul dat pe spate… Mi-a fost cald, frig, am simţit că alunec… M-am repezit şi mi-am înfipt mâinile în părul ei şi am tras-o de pe fiul meu… Am târât-o prin casă, am lovit-o ca un dement, am călcat-o în picioare… Gemea înainte, acum, însă, gemea sub loviturile mele. Băiatul a zbughit-o în bucătărie. Nu a apucat să-şi acopere goliciunea. Ne-am privit o clipă în ochi: eram tată şi fiu, plini de ruşine, de ură, de scârbă. Nu ştiu ce se afla în lumina sau în întunecimea ochilor noştri. Ce să-l mai bat, că era el destul de bătut de Dumnezeu. M-am întors la mormanul acela de carne, care gemea înfundat… Fetiţa se trezise din somn. Îmi venea să urlu, să sar pe pereţi. Am tăcut. Femeia mea, animalul acesta plin de dorinţe, cu care mi-am mâncat 26 de ani de viaţă, domnule redactor-şef, am mâncat sacul cu sare şi n-am ştiut cu cine… Dincolo, fiul meu, fiul ei… Am trântit uşa şi am plecat. Am hălăduit pe străzi până spre ziuă, când am căzut şi am dormit pe jos. M-a trezit o femeie care trăgea de mine: «Domnule inspector, aţi ajuns să dormiţi pe drumuri…». Nu ştiam că era doar începutul”. S-a oprit. S-a ridicat dintre dune şi perne şi a început să caute la unul dintre stupi. Nu puteam să-i răspund nimic. Dezvăluirile acestea năucitoare, în după-amiaza plină de lumina tomnatică, m-au descumpănit. Dacă era totul adevărat, era ceva îngrozitor, dacă era ficţiune… Greu de crezut că ar fi putut inventa cineva o astfel de scenă şi mai ales felul cum povestea…

A scos o bucată de fagure din stup, a suflat cele câteva albine care erau pe ea şi mi-a întins-o. Bucata de fagure strălucea în razele soarelui ca o bucată de aur, deschis la culoare, mieriu. Am început să mestec fagurele în aceeaşi tăcere în care încremenisem. Lichidul mi-a inundat dulce cerul gurii. Apoi mierea mi s-a părut dintr-odată amară. O albină îmi tot dădea târcoale. Am îndepărtat-o încet cu mâna, în timp ce regele, aşezat pe proţapul stupinei, a început din nou: „I-am mai văzut eu că se uitau la filme din alea deochiate, cu neruşinare, dar nu m-a dus gândul până unde vor ajunge… De fapt, toate merg pas cu pas, nu aşa, deodată… M-am ridicat de jos, stânjenit, femeia aceea mă cunoştea de-o viaţă, mi-am dres oarecum hainele şi am căutat primul birt: şi de atunci am început-o cu «ceaiul». M-am aşezat singur la o masă, de fapt, cred că în toată căfana eram numai eu. Şi dă-i, pahar după pahar, în duşmănie, până n-am mai ştiut de mine. M-au aruncat ei afară? Am avut bani să plătesc? Nu mai ştiu nimic. M-am trezit noaptea, tot pe marginea drumului. Am luat-o spre casă… Ce casă, îmi era groază să mă apropii, dar unde să mă duc? Acolo era toată viaţa mea, bat-o Dumnezeu de viaţă s-o bată! Am ajuns noaptea, târziu. Toţi dormeau sau se prefăceau că dorm. Pe când bâjbâiam prin bucătărie, pentru că şi uitasem de când n-am mai pus ceva în gură, de mâncare vorbesc, s-a trezit fiica mea cea mică… A venit şi, când m-a văzut în ce hal sunt, a izbucnit în plâns… Şi-a petrecut mânuţa după capul meu, m-a îmbrăţişat şi aşa, printre hohote, am auzit-o: «Tati, tati, ce s-a întâmplat cu tine?». Îmi venea şi mie să plâng, ori plângeam, nu mai ştiu. Ce să se-ntâmple? A căzut cerul pe mine, a căzut pe mine cu tot blestemul şi greutatea lui şi nu mă mai puteam ridica… Mi-era ruşine şi-o scârbă fără margini. Ne învârteam toţi prin casă, prefăcându-ne care cum… Cui să spun eu ce mi s-a întâmplat, domnule redactor-şef? La ce Parchet să reclam şi ce Tribunal să mă judece? Adevăru-i că tot mai des căutam salvarea în băutură, făceam scandaluri, dar tot atât de adevărat este şi faptul că, de câte ori îmi apăreau în cale, nevasta ori copilul, îi vedeam tot ca în noaptea aceea, acolo…”.

Cerul ne acoperea cu albastrul lui nevinovat, un şoricel se furişa printre ierburi, iar Patrokle, cu botul pe labe, întins în vecinătatea stăpânului, încerca din când în când să prindă câte o muscă. „Pace, de atunci, n-a mai fost în casa mea. Totul a mers aşa, în venin şi duşmănie, până într-o bună zi, când l-am auzit pe fiul meu: «Eu nu mai pot, ori cu el, ori cu mine!». Şi ea a dat divorţ. Apoi, prin hotărâre președinţială, m-au aruncat definitiv din casă. M-am agăţat cu toate puterile de ei, de casă, nu ştiu de ce, poate ca să-i pedepsesc, să-i chinui pentru că, oricum, ştiam că, din tot ce a fost, nimic nu mai există…”. Şi regele, la o vreme, tăcu şi tăcu.

Am rămas acolo până noaptea târziu. Am mai ciugulit un ciorchine de strugure, în aceeaşi tăcere şi încleştare. Priveam şi ascultam la omul din faţa mea, om pe care destinul îl călcase în picioare. Mă gândeam câte grozăvii se petrec cu noi, în mijlocul nostru şi în faţa noastră. Puşi înaintea faptului împlinit, de cele mai multe ori, refuzăm adevărul. Se întunecase. Regele a  adunat o mână de vreascuri şi a încropit un foc. Cum puteam eu să dovedesc că el avea dreptate? Ce probe aveam? Oh, Doamne! Tăcea, în timp ce cu un băţ învârtea jăraticul din foc. Îi  vedeam chipul alb printre limbile roşietice ale flăcărilor. Din când în când, ofta. Şi astfel l-am purtat cu mine în  gând şi în suflet multe zile şi nopţi. Dar nu l-am putut salva. Astăzi, el nu mai este. A trecut dintre cei vii aşa cum a prezis, ca un adevărat Rege al Boschetarilor, la o margine de şanţ, cu toată dreptatea şi adevărul lângă el. Adevăr care l-a răpus pentru că, prin gravitatea şi monstruozitatea lui, a fost mai tare decât un biet suflet de om.