Cu o tramă nu foarte sofisticată, dar marcată de răsturnări spectaculoase, noul roman al Lilianei Ardelean* preia din cartea anterioară a autoarei, Regina deportată (2018), câteva dintre tehnicile narative care i-au asigurat aceleia succesul: povestirea depănată inteligent între confesiune și dialog/monolog, explorarea intensă a unor relații de familie și/sau cu impact erotico-sentimental, definirea personajelor în tușe maniheiste, cu neechivoce accente moralizatoare, deturnarea epicului către zonele de exemplaritate ale basmului popular, cu, subsecvent, regionalizarea accentuată a limbajului, și, nu în utimul rând, priza la atmosfera (aici: mediatică, mai ales) din imediata vecinătate a momentului scrierii. Invenția literară capătă astfel o turnură interesantă, la frontiera dintre realitate și imaginar, nu chiar străină de ideea de experiment. Antecedentele apar în mai toate cărțile autoarei, fie că e vorba despre ampla deschidere către autobiografic – în volumele de început: Visul ultimei ursitoare (2004), Vieţile sufletului (2006), Stele în infern (2007), Jurnalul Călugăriţei (2010) și Secvenţe… de culise – poveştile unei secretare (2011) -, despre epicul cu o riscantă aderență la real ce ”manevrează” nonșalant personaje reale, aflate încă în viață (precum în Diva, 2018) -, ori, în sfârșit, despe documentarul complex, susținut cu depoziții de martor, acte și probe arhivistice, ca în Regina deportată. Romanciera face parte din acea categorie de scriitori care mizează totul pe cartea relației subînțelese cu cititorul: și unul și celălalt știu bine că literatura este o convenție reciproc asumată și că elementele de conținut trebuie acceptate, fie că sunt, fie că nu, fidele adevărului. Ceea ce contează este încărcătura de umanitate a acestui conținut, viața și imaginarul fiind două lucruri total distincte.

   Desigur, înainte de orice, în linia prozei de până acum a Lilianei Ardelean,Caruselul destinului este un roman de dragoste. Unul ce urmărește, în două trepte, evoluția Divianei, o tânără studentă care, la douăzeci și trei de ani, are marea neșansă de ”a se îndrăgosti lulea” de un bărbat cu șaptespezece ani mai în vârstă decât ea, Miron Ciocănescu, poreclit, în lumea tenebrelor, ”Uliul”. Emanând ”masculinitatea în stare pură”, experimentat, cameleonic, duplicitar, ”destrăbălat și șantajist”, macho de o noapte, aparent versatil, dar cu ținte existențiale precise, pus, adică, pe căpătuială (fata provine dintr-o familie foarte înstărită), proxenet ”cu școala de protector făcută în Italia”, Miron este imaginea Răului absolut, dispus la orice pentru a-și atinge scopurile, în numele unei filosofii de viață simpliste (tot de zboară se mănâncă): ”Toate au o rezolvare pe lumea asta. Important e să nu-ți pese decât de tine însuți și să-ți urmărești tenace propriul interes”. La polul opus, fata e întruparea inocenței, romanțioasă, vulnerabilă, naivă și credulă, încăpățânată și perseverentă în (propriile) greșeli, aidoma multor tineri de azi. Diviana rămâne însărcinată, e implicată de bărbat într-un fals mariaj care îi șochează la extrem familia: adus în pagul exasperării de relația celor doi, tatăl ei moare în urma unui infarct. Transformată într-un ”cățel dresat”, dominată și manipulată fără scrupule, sedusă și abandonată, Diviana pierde spontan sarcina și intră într-o gravă depresie, accentuată și de moartea neașteptată a lui Miron, într-un cumplit accident de circulație. Salvarea vine din partea Adei, prietena de o viață a nefericitei tinere. Femeie ”cu scaun la cap”, ”voluntar social”, lucidă și echilibrată, trecută prin câteva consistente experiențe existențiale, Ada îi aranjează Vivianei o excursie ”de vindecare” în Tunisia, unde, aceasta din urmă dă peste o nouă șansă: se îndrăgostește de Patrick, un tânăr din Hamburg, proprietar al unui lanț de hoteluri. Nu mai puțin chipeș decât Miron, dar total opus caracterial, delicat, fermecător și romantic fără cusur, acesta reușește, după un șir de momente demne de traiul ”prințeselor din castele”, să o transforme pe Diviana ”într-o femeie care s-a retrezit la viață cu toată ființa”. Numai că, pe de-o parte, imaginea apăsătoare și obsedantă a primului bărbat și, pe de altă parte, insistențele detectivistice ale Adei (descoperitoare a unui laptop și a unei camere foto cu probe indubitabile) dau poveștii o turnură cu totul neașteptată. În roman se produce o discretă, dar transparentă, invazie a realității de la ora 5: într-un fel sau altul, personajele romanului sunt conectate la două dintre evenimentele majore care, în ultimii ani, au făcut carieră împânzind până la sufocare spațiul mediatic autohton. De la întunecata istorie a dispariției Elodiei Ghinescu (Elvira, în Caruselul destinului) și a bizarei condamnări pentru crimă a soțului ei, polițistul Cristian Cioacă (Cazimir Păunoiu), la ”cazul Caracal”, cu terifiantul Gheorghe Dincă (Gogu Fleandură), cel acuzat de trafic de persoane, pedofilie, viol, relații sexulale cu minore și chiar de crimă, sunt devăluite/inventate legături șocante. Acestea îl așează pe Miron Ciocănescu în conexiune directă cu nefericita avocată din Brașov (el e… presupusul amant alături de care avocata ar fi fugit în Dubai!), dar și cu ”monstrul” caracalean care a răpit și ucis (?) două copile nevinovate. Șirul este completat, de astă dată cu ”încărcătură pozitivă”, de cazul Sorina, fetița din Baia de Aramă adoptată de o familie de români stabiliți în Statele Unite: rebotezată, în roman, Viorica, orfana e înfiată de cuplul Diviana-Patrick, în condiții care reproduc, în detaliu, împrejurările poveștii reale. Trimiterile la toate aceste evenimente sunt un bun prilej pentru Liliana Ardelean de a se exprima în legătură cu aceste întâmplări care au ținut luni de zile afișul vieții publice românești, de a imagina răspunsuri la misterele lor nedezlegate, de a pune sub lupă tarele societății de azi: corupția endemică, fragilitatea autorității statului, dezechilibrele și carențele grave ale sistemului educațional, nesfârșitele încrângături și complicități din viața socială și politică, legăturile oficialilor cu lumea interlopă etc. Cu ipoteze interesante, plauzibile, acest experiment imprimă romanului o notă neobișnuită, cu puține precedente în proza de azi.

   În aceeași categorie a tehnicilor narative surprinzătoare, îndelung exersate în romanele anterioare ale Lilianei Ardelean, se înscrie și integrarea în desfășurarea epică a poveștii cu iz de baladă medievală din care aflăm detalii despre familia lui Patrick, precum și imaginarea, în termenii unui basm popular, a nunții Divianei cu tânărul german, episod autentic și pitoresc în care, ca și în Prințesa deportată, Liliana Ardelean aduce în prim plan figuri de țărani din zona de munte a Ardealului, psihologia și limbajul lor neaoș, legendele, superstițiile și practicile ritualice ale satului tradițional, nealterate de vreme ori de vremi, precum în această secvență din nunta Divianei: ”Pe marginea drumului, lume și țară. Poarta decorată cu o ghirlandă de flori, care numa de nu râdea cu toată gura. De-a dreapta și de-a stânga stâlpilor din lemn sculptat, cum altfel?, câte un tânăr călăreț pe cal alb, cu stea în frunte, amâdoi, cal și călăreț, gătiți nevoie mare. Strălucea harnașamentul curățat și uns bine de cu o sară înainte, așa cum se cădea la așa praznic. Alama zăbalelor și încheptorile, lustruite de scoteau sclipiri în soare, precum coroana kaiserului. Nelipsită era ștergura de pe pieptul feciorilor, pusă în cruce și ciutura atârnată de brâul gros, bătut în ținte, care încingea cămeșa, cu pumnaș de cipcă și cusătură măiastră. Cisme negre, de piele moale, luceau abanos, strânse în pulpele puternice […] Așezate în șir, fete cu flori împletite în cosițele legate la vârf cu funde late, involte, țepene de apretate ce erau, cu apret făcut din făină, nu de cel chimic, de la magazin […] Iile, cusute de mîinile măiastre ale fetelor, etalau modele ce se puteau măsura în frumusețe și îmbinarea culorilor cu tablouri celebre ale lumii…”    Că, în cele din urmă, tot acest amalgam de formule și tehnici narative nu e decât un joc pe care autoarea îl propune devine evident din amănuntul că, la fel ca în multe dintre volumele anterioare, Liliana Ardelean a ales să-și segmenteze romanul nu în capitole, ci cu titluri de factură nuvelistică, ce  alunecă, de la simpla nominare (Miron, Diviana, Miron, din nou, Iarăși Diviana, Patrick, Revine Miron etc.), la formulări în care coexistă ironia (Patrick Mărturisitorul, Diviana și Patrick, cuplu cu patalama), umorul detașat și, evident, spiritul ludic al prozatoarei (Și încălecai pe-o șa și vă spusei povestea așa). E o modalitate de a escamota, cu o bună cunoaștere a regulilor, convenția pe care romanul, literatura în genere, o instituie, diferențiind net imaginarul de realitatea nostră cea de toate zilele.

 *Liliana Ardelean, Caruselul destinului, Editura Diacritic, 2020