Cartea ”Dosarele mamei mele” apărută anul acesta la București, Editura Pandora poartă un titlu derutant prin faptul că acoperă doar o mică parte din bulgărele de frământări și sentimente confuze ce formează substanța textului. ”The Acts of My Mother” ar fi putut tradusă prin ”faptele mamei mele” dar nici așa nu ar fi spus mai mult. Comentatorii au speculat mult pe tema conflictului între viața de familie a mamei autorului și obligațiile impuse de partid, de adeziunea ei politică, de colaborarea cu serviciile secrete. Opinăm că nu aici e sâmburele cărții, nu pentru că aceste aspecte ar fi nerelevante într-un discurs de etică politică, ci pentru că personajele nu dovedesc nicio fisură lăuntrică pe această latură. Nu moralitatea e sursa nemulțumirii lor, căci ”pedigriul lor ideologic era impecabil”(p.53). Mama e prezentată drept o ”susținătoare rigidă a liniei partidului… Nu se gândea la partid ca la ceva străin. Partidul se identifica în ea cu Dumnezeu, Patria Mumă și Familia.”(p. 153). În fapt, egală atenție este îndreptată asupra carierei tatălui, asupra limbajului de lemn, strategiilor de recrutare sau modului în care era perceput Israelul în diferitele perioade ale istorisirilor.

Forgách András, autorul cărții, prozator, dramaturg, eseist descoperă că părinții săi fuseseră colaboratori ai serviciilor de informații, furnizând informații despre aspecte politice din Orientul Mijlociu dar și despre membrii familiei, despre colegii de muncă precum și, la cerere, despre persoane necunoscute puse sub urmărire datorită relațiilor acestora cu mediul politic, diplomatic sau artistic. Tulburarea produsă de această informație îl obligă la o re-evaluare a tuturor formelor de identitate în care a crescut și s-a format, la sesizarea fluidității identității familiei sale și, pe cale de consecință, la reformatarea propriei definiții. Căci, dincolo de lacrimogenele declarații ale presei de întâmpinare, cartea, precum și expoziția documentară organizată la Budapesta de fratele său Péter, are ca scop primordial ceea ce Sigmund Freud ar fi numit ”luarea sub control a situației”, adică includerea șocului în datele structurale ale Eului, tentativa de a asimila noua postură și a o acomoda între datele propriei biografii. Desigur că nu e facil, nici la îndemâna mai cu seamă pentru doi artiști, crescuți și formați mental în atmosfera underground anticomunistă din Budapesta anilor 70-80, caracterizată de ”practici dușmănoase, nihiliste, obscure care neagă legitimitatea culturii socialiste” (p. 127), după cum se exprimase ofițerul de legătură Dóra. Cei doi s-au încumetat să parcurgă acest traiect introspectivînainte de toate pentru a înțelege cine sunt ei și ce anume le-a marcat devenirea fără să fi fost conștienți. Comentariile acide adăugate de András în subsolul părții a doua precum și cele extrem de amare din partea a treia stau mărturie pentru profunzimea cutremurului petrecut în viața celor doi frați, conflictului interior între dragostea filială și repulsia fața de practicile și insolența serviciilor de invazie a spațiului privat al individului, practici care le-au ținut părinții captivi decenii la rând.

Cartea e compusă din trei părți corelate dar scrise, parcă, de trei autori care ”iau la cunoștință” faptele (p.259) și, după modelul lui Fernando Pessoa, alătură trei ”lecturi” ale aceleiași povești: una jurnalistic-narativă, una poetică și una critic analitică. Prima dintre ele prezintă ”faptele” într-o structură cinematografică, analizând anumite aspecte până la nivelul unor detalii extem de fine cum ar fi arhitectura clădirilor, vestimentația personajelor, mimica, prăjiturile, aspectul cărților răscitite sau al veselei din bucătărie. Episoadele nu au o succesiune cronologică, ci mai curând una proucustiană, alăturând timpii și geografia în funcție de subiect, creând mai curând ”dosare tematice”: dosarul întâlnirilor conspirative cu dna Pápai, dosarul apartamentului lui András și al evenimentelor artistice underground, dosarul oscilațiilor profesionale ale domnului Friedmann- Forgács – Pápai, dosarul Pat Game (presupusa amantă a fratelui doamnei Pápai în vremea voluntariatului acesteia într-un kibbutz și în egală măsurăpresupusă logodnică a premierului canadian, Pierre Trudeau). Criteriile de selecție a colaboratorilor dar și strategiile de recrutare, mecanismele de provocare a declarațiilor împletite cu retorica prin care ofițerii se străduiau să pară mai puternici, mai informați, mai versați decât erau în realitate, toate sunt analizate cu rafinament spre a surprinde limbajul alunecos, absența oricăror principii, oricărei logici și, mai ales, oricărei agende politice care să fi justificat uzul și abuzul de individualități dezorientate, vulnerabile, șantajabile. În acest sens, colaboratorii trebuiau ”să se simtă urmăriți” (p. 31) căci ”balanța puterii e inegală” (p.36) iar ”ofițerul de legătură nu putea deveni o persoană particulară”(p.199), disponibilă unei relații umane, de prietenie sau dragoste. ”Dragostea însăși e o tendință socială colorată emoțional.”(p. 162). Într-un asemenea context, detestat de generații întregi și ajuns azi, aproape o stare de normalitate, relațiile inter-umane erau, de fapt, ciocniri mai mult sau mai puțin voluntare între indivizi închiși în destinele lor impenetrabile, în interesele și temerile lor funciare, capabili oricând să trădeze pe oricine, oricui. ”Între două trădări, miroși a pământ!” (p. 198). ”Mă consider o ființă închisă într-un sertar, pentru că de aripile pe care fiecare ființă înzestrată cu conștiință le primește la naștere, a trebuit să mă descotorisesc de multă vreme, legându-mi și mai strâns cordonul ombilical de lucrurile triviale terestre – asta mi-a dictat realitatea mult prea dură.”(p.241) – mărturisea mama autorului în 1976, în Budapesta, cumva în perioada de colaborare maximă cu serviciile.

            De fapt, tema identității proprii, reale, de dincolo de politic, reprezintă tema dominantă a cărții. În prim plan avem cei doi părinți, Bruria și Marcell, apoi departe de ei, într-un plan cu totul secundar, autorul, András și fratele său, Peter, apoi ofițerul Dóra și, abia reperați în roluri episodice, prieteni, vecini, colegi de muncă. Dar Bruria, eleganta Doamnă Pápai, ”cu fermecătorul ei zâmbet dezarmant” (p.13), înfocata comunistă care fuge de acasă și este, apoi, răpită de un creștin arab pe un cal alb? Vom spune că s-a născut în Palestina și refuză să accepte că teritoriul respectiv aparține acum statului Israel; că este fiica unui scriitor foarte apreciat, Avi Shaul și a absolvit Universitatea Americană din Beirut, secția de asistenți medicali. În acea lume s-a îndrăgostit de pluralism, de multiculturalitate și a adoptat pozițiile comuniștilor palestinieni ca opoziție la sionism, ulterior la naționalismul noului (vechi) stat Israelian. ”Alături de oameni de diferite naționalități, în uimitorul peisaj mediteranean, pe care mai târziu l-a numit Paradis.”(p. 68). Știe cu precizie că trebuie să stea de partea radicală a comuniștilor, a URSS-ului dar nu știe când s-a născut, ziua sa fiind într-una din zilele de Hanuka. S-a născut, așadar, la un început de poveste, a sa, a vreunui an, a unui destin imposibil de fixat în termeni birocratici. ”Era sălbatică și neînfricată. Era în stare să întoarcă spatele vieții ei de până atunci.”(p.94) Și a lăsat Paradisul pentru cauza comunistă din Europa de Est atunci când a înțeles că se apropia refacerea Israelului; a fugit cu copiii (în 1947) prin Cipru spre Tel Aviv pentru ziua tatălui său, chiar dacă la întoarcere, în Ungaria, risca aspre sancțiuni. Și s-a măritat cu un ins pe care nu-l iubea doar pentru că era comunist, abandonându-l pe Tom, soldatul britanic ce îi cucerise inima și visele.

            Soțul ei, Marcell a parcurs un labirint și mai întortocheat. ”A fost adus de vânt, el nu s-a născut la Budapesta, ba mai mult, nu s-a născut nicăieri, căci nu se reîntorsese niciodată în orașul său natal”(p.55), Satu Mare. Este practic alungat de familie spre Israel în preajma celui de-al doilea război mondial și astfel salvat, în condițiile în care toți ceilalți pier la Auschwitz; nu reușește să-și croiască nicio carieră ci doar o pasiune obsesivă pentru Bruria, pe care știe că nu o merită, precum și o încredere oarbă în comunism, din care nu înțelege mare lucru. ”Se prefăcea a fi un inițiat, argumenta fluent, aplica logica brută a bolșevismului.”(p. 55) Cu veleități de ”far călăuzitor al partidului” (p.62) jurnalist și chiar scriitor, acceptă schimbările de nume cerute de superiori fără să clipească: din Friedmann ajunge Forgács și apoi Pápai, omul păcii devenind ”rumeguș” (Forgás) cu numele de cod, Pápai. ”Un evreu viu care ura sionismul” (p.56). Dar păstra în continuare simbolistica aceleiași sărbători de Hanuka, ocazie cu care îi propune Bruriei să se căsătorească. ”Am pierdut orice legătură cu viața mea anterioară.”(p.64) astfel că singurele ancore de care spera să-și proptească anonima sa curgere prin lume erau fata frumoasă de lângă el și ”piatra unghiulară a credinței lor comune, Stalin.”(p.68).

            În antiteză cu portretele celor doi, contextul istorico-politic este desenat în linii ferme clare, mai cu seamă pentru un public familiarizat cu procesul Rajk, cu desfășurarea Revoluției maghiare, a Războiului de șase zile sau a rolului de mandatar al Marii Britanii în Orientul Mijlociu. Între aceste repere se produce creșterea și descreșterea dlui Pápai, se țes idile imposibile între dna Pápai și ofițerii care o manipulau, apar profesori de la Oxford, se dau avertismente pentru vorbirea limbilor străine în tramvai. E interesant de urmărit cum se înfiripă dosarele politice ale celor abia suspectați, cum se abuzează de presa oficială spre a întări propaganda comunistă, cum tot ceea ce contează e lozinca partidului și ”punctul de vedere politic”(p.260). Un text straniu pentru generațiile care nu au trăit convulsiile epocii în care ideologia trebuia să țină loc de adevăr iar ”toate deciziile sunt proaste” (p. 235). De altfel, ”revoluționarul nu gândește…/ Aleargă înainte să salveze lumea” (p.236). Cartea aceasta e, dincolo de drama unei familii concrete, mărturia unei vârste ideologice suficient de meschine încât să se întoarcă în viața noastră cu alte straie și să ia mințile acestor generații complet nepregătite, complet neavertizate pentru că iau în derâdere orice avertizare.

            Partea a doua pare scrisă tocmai cu intenții pedagogice, rafinat ascunse într-o poezie în vers alb, de o ironie înghețată, cu un tăiș ce trece prin oase și amestecă halucinant locații prin care au trecut fizic (Limasol, Constanța, Finchley Road, Haifa) cu altele încărcate de durere în albumul familiei (Auschwitz, Satu Mare, Podmaniczky ut), cu personaje și instituții care, prin simpla invocare a numelui răscolesc și ucid iar și iar (Rákosi, KGB, Shin Bet, mânioasa Hera). A fost mama sa, Bruria, ”ticăloasa fără de țară! (p. 239) informatoare? ”Mama mea a fost agent sau informator. N-a fost. Ba a fost. Nu. Ba da. Bine, nu a fost informator, ci spion. Nu un spion adevărat, dar pe aproape…. Un șurub minuscul, ultima rotiță dințată a unui aparat opresiv și meschin. Piesa care nu a putut fi niciodată suficient de mică.” (p. 251) ”Dar pe atunci nouă ne povestise altceva/ Câtă tăcere căte jumătăți de adevăr/ Nouă ne-ai povestit atfel mamă dragă.” (p233). Poezia aceasta, un ”simplu” exercițiu de exorcizare, o chirurgie profundă în care medic și pacient se dizolvă în aceeași persoană iar rememorarea evenimentelor și a semnificațiilor modifică profiluri, declarații niciodată făcute, explicații niciodată cerute. Nu este o lecție clasică după cum nici viața nu a înșiruit capcanele sale în vreo ordine științifică! Dimpotrivă, este dezordinea care domnea și în casă și în viața publică și în viețile personajelor căci strategiile și structurile nu erau din lumea noastră.

            Cartea se încheie cu un extrem de alert capitol de analiză, de invocare a tuturor componentelor sistemului: bancuri, schizofrenia întregii societăți, delațiunile prietenilor, neîncrederea tuturor în toți ceilalți, jocurile duble făcute de părinți dar și de ofițerii de securitate, perversitatea știrilor și, mai ales, a ceea”ce se află în spatele știrilor” (titlu provocator al rubricii domnului Pápai performând mai degrabă rolul propagandei mascate și nu al devoalării vreunui adevăr pe care, deja, nu-l mai cunoaștea nimeni).”Vorbește despre nivelul de degradare spirituală înfăptuită de dictatură” (p. 259). Nu știm, cum poate nici Forgacs András poate să nu fie conștient, nu știm dacă e o poveste despre mama sa, o scuză, o acuză sau un katharsis personal. Dar putem afirma cu siguranță că avem o radiografie a lumii din care venim, cu tot ce ne-a lăsat în sânge, în limbaj, în structurile noastre mentale. Este ”dosarul” genezei noastre culturale.