Cristian Contraș este un prozator, eseist, jurnalist și poet român care trăiește, de pe la începutul deceniului trecut, în Marea Britanie. După debutul din 1991 cu Soarele maroniu al Vietnamului, roman publicat sub pseudonimulDavid Easterbrook, el a scris un număr important de cărți, între care, Firul de gaz, proză scurtă (1999), și romanele Caust, consacrat tragediei evreilor din timpul celui de al doilea Război Mondial, cu trimitere la evenimentele din Ardealul de Nord (2001), Cernobîl, biserica de plumb, (2008), eseurile Deschiderea rusă (2010) și Animalul cu 300.000 de picioare – jurnalul unui terist naiv (2014). Legendele insulei Kiji, este o carte pentru copii editată în 2012. În anul următor, Cristian Contraș a revenit cu un volum pentru cei mici, Scaraby, la Editura Russell Press, Nottingham, 2013.
Freamătul Edenului scorburos. Scurtă preistorie, pseudo-eseul apărut la editura clujeană Colorama*, are mult din spiritul faimoasei comedii cinematografice din 1981, History of the World, scrisă, produsă și regizată de Mel Brooks și avându-l ca narator pe Orson Welles: o polemică devastatoare sprijinită pe un infinit umor alimentează o parodie ”istorică”, ce are alura uni abordări serioase, pe un ton doctoral – aici – a cestiunii genezei și evoluției ființei umane, de la condiția de antropoid arboricol la aceea de antropoid terestru. Demersul poartă un motto sugestiv: ”J’adore la langue des cormorans”, care nu lasă niciun dubiu legat de motivația eseului. Propoziția e, dincolo de caracterul ei anonim, suficient de transparentă pentru a înțelege la cine și, mai ales, la ce face trimitere proza lui Crisian Contraș: speach-ul rostit în fața Parlamentului european de un faimos ministru și parlamentar mioritic având ca temă îngrijorătoarea invazie pe bătrânul continent a… cormoranilor, păsările palmipede cu pene de culoare neagră-verzuie, împestrițate cu alb pe cap și pe gât, cu cioc lung și încovoiat la vârf și coada lungă, rigidă, care au pus la pământ cândva ”înfloritoarea” piscicultură românească. amenințând să acționeze așișderi în întreaga Europă. Vae victis!…
Desigur, impulsul venit din partea ”palustrului demnitar român” rămâne doar un… model abstract: încă de la prima pagină, în care vorbitorul reia, fără a face ipsis verbis trimiterile respective, primul capitol din Geneza sau Întâia Carte a lui Moise din Vechiul Testament, obiectivul său se dovedește a fi mult mai înalt. Încordarea polemică vizează, în proporții egale, perspectiva biblică, dar și pe aceea din Originea speciilor prin selecție naturală… cartea din 1859 a lui Charles Darwin, care a revoluționat modul de a înțelege apariția vieții pe Pământ și zorii umanității. Pentru ”a concilia” cele două viziuni radical opuse privind rădăcinile noastre comune, Cristian Contraș valorifică o revelație… logică: la început, Dumnezeu a făcut sămânța, apoi pomul, uscatul, apele. În ziua a doua, ”a făcut în pom o maimuță”, căreia i-a zis să se coacă, iar în ziua următoare, ”maimuța… s-a copt”. Ziua a patra a fost esențială: ”Dumnezeu i-a zis maimuței să coboare din pom, să umble și să devină om”. Au urmat munții și dealurile, toate celelalte viețuitoare și, inevitabil, ”partea femeiască”, îndemnată să crească, să se înmulțească, să umple pământul și să stăpânească ”peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ”. Toate, prin urmare, în numai… șase zile, a șaptea fiind, înțelegem, superfluă, deci de la sine ignorabilă… De aici încolo, intrăm în marea dilemă pe care scriitorul își propune să o deceleze, bazat riguros pe o interpretare politically correct a spectaculoasei evoluții care a dus la transformarea maimuțelor hominide primitive, ”printr-o fabuloasă descendere arboricolă și descindere direct pe terenurile de vânătoare (descensus fabulosa)”, în om, potrivit inevitabila legi ”ori te umanizezi, ori dispari!”. Astfel, e pusă la colț, în numele aceleiași corectitudiți politice, teoria conform căreia Australopitecul ar fi apărut pe continentul negru (păzea!), de unde s-a răspândit în întreaga lume. Transformarea maimuțelor arboricole a avut loc, așadar, simultan, pretutindeni pe glob (”sincronismul antropoid”), ”încă de pe vremea când aceste ființe se aflau în vârful arborilor”, indivizii și grupurile (neamurile popoarele) ajungând să se diferențieze treptat, prin anumite caracteristici personale, precum curajul, temperamentul șovăielnic, ezitant, neîncrezător. Unele grupuri (neamuri, popoare) s-au dovedit mai energice și mai cutezătoare, altele mai visătoare, mai predispuse spre contemplație, înclinate spre introspecție și reverie. În mod firesc, ”pădurile, respectiv, sectorul forestier, au avut un rol esențial” în procesul de descindere, iar ”codrul a avut calitatea de a fi un adevărat frate bun cu antropoidul primitiv”. Pe scurt, conchide prozatorul, ”grăunța procesului de umanizare ar putea fi identificată în coroanele arborilor din pădurile primordiale”.
Între ramurile copacilor, continuă pleadoaria lui Cristian Contraș, s-au născut și diferențiat gustul și spiritul de echipă, Viața în scorburi a însemnat pasul esențial către apariția bucătăriei tradiționale, a celulei de bază a societății – familia, a vorbirii (la început, cu accent pe aspectul de entertainment al acesteia), a artei decorative preistorice. Tot scorburii i se datorează formarea eului și egoului hominid, forma primitivă a orelor de siestă și artefactele fosilizate care s-au conservat peste milenii în (încă) nedescoperitele vestigii ascunse în straturile de cărbune din adâncuri, pândite, după revoluția industrială, de ”exploatarea masivă, haotică și vorace a zăcămintelor” și salvate, în zilele noastre, de ”actualul trend mondial de utilizare pe o scară tot mai largă a combustibililor mai puțin poluanți”. Tot acolo, în scorburi, au fost încurajate și primele stadii ale șuetei și ale bârfei, desigur, într-o formă inocentă, incipientă și incoerentă, departe de conspirațiile și neguroasele puneri la cale din istoria ulterioară a omenirii… Una dintre marile invenții ale perioadei arboricole a strămoșului nostru comun, a fost bățul, unealtă și armă totodată, care a stimulat folosirea simultană a celor două membre superioare. Acesta a fost momentul în care s-au ivit zorii diferențierii claselor sociale, bățul fiind un însemn al poziției în/față de comunitate, mai ales prin strălucita lui carieră obiectuală: vergea, baston, măciucă, ghioagă, buzdugan, paloș, sabie, spadă, floretă” și, desigur, sceptru… De aici, până la prefigurarea viitoarei lupte de clasă, ”cea care a zdruncinat din temelii omenirea civilizată”, n-a mai fost decât un pas. Prima ei variantă, desigur, va fi fost lupta de creangă… Muzica își află originile în multiplele variante ale fluieratului (de atenționare, de admirație, de plitiseală, a pagubă etc.), rafinat pe măsura dezvoltării treptate a urechii muzicare a hominidului, în primul instrument muzical rudimentar din istoria umanității: cântatul la frunză, individual (în comunitățile care au promovat virtuozii și rapsozii) sau în grup (în cazul populațiilor de tip colectivist) întruchipează formele incipiente ale cântecelor și baladelor de mai târziu….
Destrămarea acestui Eden scorburos a început – comentează, cu argumente, Cristian Contraș – odată cu perioada marilor migrații transarboricole, pe fondul unor profunde mutații în comportamentul și mentalitatea antecesorilor noștri și cu semnalarea celor dintâi fâșii no man’s land. De-o parte și de alta a lor s-au manifestat primele dezacorduri și animozități care vor deveni, ulterior, marile antagonisme și adversități dintre popoare. O sumedenie de gesturi nelalocul lor (mimica, țipetele, strigătele, grimasele, privitul chirâș, scuipatul ostentativ de semințe către ceilalți și, la urmă, bombardamentul cu fructe putrede și cotoare de poame sălbatice) vor fi stat la originea răului omenesc, a antipatiilor și ostilităților dintre viitoarele nații emergente de peste milenii.
La temelia momentului crucial marcat de descensus fabulosa (coborârea din proteguitorul mediu arboricol a înaintașilor) ar putea sta un cataclism asemănător Efectului Tungusta, care a devastat suprafețe imense din nemărginirea siberiană și a fost resimțită inclusiv la Londra, unde mogulii presei s-au gândit chiar că ar putea profita de efectul luminos pentru a scoate și o ediție de noapte a ziarelor lor…
Așa s-a călit antropoidul – concluzionează, pe urmele unui titlu celebru, autorul -, printr-un salt mic pentru hominid, dar un pas mare pentru viitorul antropoid. Aceste consemnări demonstrează cu prisosință că toți de la ram ne tragem și că munca l-a călit pe antropoid, pe principiul cine nu muncește, nu mănâncă. O întrebare cu inflexiuni ontologice rămâne, totuși: oare marele moment a coborârii din copaci nu a venit prea devreme și tot ce a urmat în evoluția umanității a fost consecința faptului că hominidul era mult prea crud, prea necopt pentru o asemenea, grandioasă transformare, mai ales că mulți par a nu fi depășit pe de-a întregul această fază? O dubitație susținută, deci, de atașamentul excesiv al unor dintre contemporani față de mediul arboricol, chiar o accentuată nostalgie după obiceiurile, deprinderile și viața printre coroanele copacilor seculari…
E important ca, măcar din când în când, să ne descrețim frunțile și să râdem. Sau, măcar, să zâmbim, fie și în colțul gurii, englezește, adică. În acest sens, Freamătul Edenului scorburos. Scurtă preistorie e o carte scrisă după o rețetă sută la sută valabilă pentru a-i asigura un binemeritat succes.
Cristian Contraș, Freamătul Edenului scorburos. Scurtă preistorie, Editura Colorama, 2020