Ursita

Ursita

Moașa Stanca nu mai ghicise demult, deși era rugată. Prea se adeveriseră toate și se speriase. Ultima oară prevestise că în Dobroteasa, curând-curând, vor fi două întâmplări. Prima e o plecare cu mult chin, mâine nici nu apucați să vă spălați pe ochi și o aflați, iar pe a doua nici nu am curajul să o spun, anunțase înfrigurată. Și, într-adevăr, în zori, s-a auzit clopotul. De când începuse războiul nu se mai știa dacă a murit un om din sat ori a pierit cineva pe front. Îl așteptau pe Gamotea să coboare din deal și să-l întrebe. Stanca a ieșit în sala casei și s-a dus întinsă să vadă dacă este ceea ce ea gândea. Nu se păcălise, la Ștefan Ambrozie era lumina aprinsă în casă, iar în tindă ardea un mănunchi de lumânări. Flăcările, în  răcoarea dimineții, se împreunau și se desprindeau din legătătură și lui Stanca, tot privindu-le, i se păru că lumina, cum se aduna prin aer, semăna cu o bucată alb-gălbuie desprinsă din lună. Speriată de ce vede, își aminti ce îi spusese Ștefan în noaptea când se iubiseră pentru prima oară în covercă, la vie:

– Mă ridic des, Stancă, deasupra lunii și mi se pare, de când te tot chem, că fără mine nu știe pe unde și de ce umblă. Când se topește pe cer, mă sting și eu, așteptându-te. De-acum, împreunați fiind, de câte ori ai s-o vezi  dispărând, să mă strigi în șoaptă, că numai pe tine știu, sub jurământ, să te aud…

 Peste câteva zile Ștefan urma să plece peste munți, la școala de ofițeri de artilerile, unde era în ultimul an. Stanca abia terminase cursurile de asistente medicale și se întorsese în sat, cum promisese, fiind singurul copil,  ca și el de altfel, dinspre două neamuri. Așa stabilise învățătorul Dumitru, bunicul matern, înțelegând bine vremurile. Mai cu seamă pe cele ce urmau să vină. Ștefan nu a ajuns artilerist. Grigore, taică-său, să-l ferească de războiul ce sta să înceapă, îl schilodise cu mâna lui. Se vorbea că luase un pistol de la un frate, funcționar de bancă și, în somn, îi trăsese un glonț în palma dreaptă. Pleașcă susținea că la mijloc era cu totul altceva, că nu i-ar fi întrerupt cariera fiului pentru nimic în lume. Aducea același argument: ”Grigore, în tinerețe, se visa și el  ofițer, chiar în garda regală, nici mai mult nici mai puțin, însă a fost respins pentru că era crăcănat. Numai biata Valeria nu a observat ce stârpitură de om este. La suflet mă refer, celelalte treacă-meargăh. Tonul acru îl trăda, se știa cât de mult și-o dorise de soție pe Valeria, chiar plănuise să o fure în noaptea nunții și sigur ar fi făcut-o dacă

Fănel, văru-său, nu l-ar fi deconspirat. A petrecut noaptea nunții spălând dușumeaua în postul de jandarmi, fiind bătut de un soldat ațâțat cu băutură. Pleașcă, de atunci, a rămas surd de urechea dreaptă. Nu își ascundea infirmitatea, când cineva îi mărturisea un fapt care îl interesa, cerea insistent:

– Mută-te invers, înțelegi matale cum devine la mine situația, în partea asta mi s-a terminat audiența. Așa e în Dobroteasa când te păcălește firea!Însă pe Chițu nu era cazul să-l avertizeze. Nu-mi povesti cu amănunte, i-a impus, pe Ștefan să-l ierte cine și dacă are de iertat. Dar ea, Stanca, cum primi vestea? Sunt sigur că răbufni, sărmana. Eu îi ghicesc chinul! De unde să știi tu, mă, cum plânge inima în om? Taci. Îți spun eu. În ce mă privește, tot de la Grigore  mi se trage. Un vrăjmăș, numai pe el se vede… Chițule, când moare ăsta, dacă oi fi teafăr, îl plătesc pe Gamotea să tragă clopotul din oră în oră. Să se mire lumea ce se petrece între dealurile noastre.

– Nu se mai poate!

– Ce nu se mai poate? a sărit Pleașcă, trăgându-și scaunul mai aproape de Chițu.   

– Bătutul clopotului din oră în oră. Stanca, că tot ai întrebat de ea, l-a convins pe preotul Iftodie să îi îngăduie lui Gamotea treaba asta. Din ce am înțeles, nu-l trage după obicei, e vorba de ceva special, l-a instruit chiar părintele. Sunt niște bătăi aparte, trebuie să iasă un fel de cântec… Merită și el și ea, satul știe cât s-au iubit, cât amar de vreme a trecut peste ei în zadar. I-a îngropat de vii, cu tinerețe cu tot, Grigore. Sufletul lui albastru!  Omule, că acum povestea s-a terminat, Ștefan mi-a spus că taică-său l-a împușcat în mână nu să-l scape de război, mai mult să-l despartă de Stanca. Păi nu băgaseră actele pentru căsătorie? Nu după ăia, imediat, s-a ales praful?                

– Vedeți că nu m-am păcălit? Doar când e vorba de mine nu le potrivesc. Chițule, îți mulțumesc pentru bucuria asta la care eu, în mine, țin mai mult decât poți vedea. Tu știi câți oameni trăiesc pe lume aproape degeaba? Îți dau un exemplu, să te ajut, că am auzit ce patima te-a lovit, scrii un jurnal… De ce și pentru cine? Cui crezi că îi trebuie să afle, fie și într-o doară, că azi dimineață a murit unul Ștefan Ambrozie, bărbat falnic, frumos de putea fi deocheat la fiecare pas, că a trăit precum un pustnic, cum zic toți. De ce nu s-a răzvrătit măcar după ce i-a ciuruit ăl bătrân palma? Să-l fi băgat exact de unde a venit, crăcănat cum este, și să fi mers la Stanca, târziu ori netârziu, să o trezească din adânca ei înstrăinare: <<Ascultă-mă, femeie, de ce te tot ascunzi? Până când? Într-o zi nu o să te mai găsești nici pe tine…>>.     

– Ești informat greșit, eu nu scriu jurnal, țin cronica satului. Mă și mir cât de târziu ai aflat. Matale, care stai cu fruntea pe fiecare gând, acum, chiar când vorbim, deși eu mai mult am ascultat, mă dezamăgești. Crezi că este puțin lucru, omule, ca peste o jumătate de veac sau mai târziu, cine poate știi, să dea unul, nu fitecine, peste caietele mele, să le admire, citindu-le? Să afle d-aia, d-aia, cum și ce-a fost, de ce, mă rog, amănunte din viața asta de-acum, pe care noi nu dăm prea mult?  Și când o ajunge cu cititul la capăt, dacă îl va ține răbdarea, să se întoarcă la prima filă, să se uite lung la numele meu și, de s-o dovedi atât de dibaci, să se întrebe: ” Cum o fi trăit acest Ilie Chițu? Ce drumuri o fi străbătut? Ce o fi prețuit mai mult decât orice? O fi avut noroc, măcar în parte, de ce și-a dorit ?”.

– Ilie, te simți bine? l-a întrebat tendențios Pleașcă. De unde ți se trage pofta asta bolnavă să rătăcești prin jumătăți de veacuri pe care nu o să le mai apuci?

 Chițu, cu privirea lui seducător de blândă,  l-a înfruntat:

– Îmi ești drag și când se umflă rânza în matale. Sunt bine, da, mai întreg ca oricând. Asta cu scrisul în fiecare zi e o bucurie pe care încerc să ți-o explic, dar sigur nu te prinde. Mie, de-o vreme bună, îmi place să trăiesc, în închipuire, am tot spus, mai multe vieți.

– Nu mă speria! Și la ce îți folosește?

– O văd pe-a mea mai clar!

Era prima seară, se întorceau de la priveghi, când intraseră la Vlăngărău după ce redeschisese hanul, în speranța că scapă din faliment. Acum oferea, pe lângă băutură, platouri cu brânză, ouă, ceapă și roșii,  mici și fripturi. La o adică, vindea și pe produse sau obiecte. Consumatori de bază deveniseră aliații, dar se crease un inconvenient, odată intrați în curte cu greu îi mai putea scoate. Scaunele, niște bănci lungi tapițate, cu spetează, le  luase din Drăgășani, de la un bulgar care își închisese restaurantul. Tot de la el alesese și doi ospătari. Îi mergea atât de bine, că după ce trăgea obloanele, să facă monetarul, îi trebuiau câteva ore. Cel mai greu îi era cu sortatul obiectelor aduse de soldați. Într-o față de masă, după ce i-a desfăcut cele patru colțuri, a găsit tacâmul de argint al proaspetei văduve de război, gingașa doamnă profesoară Iustina Zamfirescu. Cu o noapte în urmă, Vlăngărău ținuse deschis până dimineața. Nici nu putea fi altfel, curtea era plină de clienți. Curtezanele care ținuseră duminica ce trecuse bucuria balului dat în cinstea aliaților, împinse de criză, se întorseseră în sat. Se opriseră direct în tabăra  rușilor și, de aici, alaiul s-a mutat la han. Colonelul nu s-a arătat, deși matroana insistase să-l vadă, ba chiar pornise vijelioasă spre camera unde petrecuseră, după bal, două zile și două nopți, dar a fost oprită de santinelă.  Era băgat în ghips până la brâu, numai mâna dreaptă îi rămăsese liberă. Îl trântise calul în puterea nopții, dintr-o sperietură, la poarta lui Mărin Joițescu când cobora din Denci. Venea de la Irina,  Muta, cum i se spunea de când se întorsese în sat fără grai. Fusese doi ani fată în casă la un avocat din București și, la insistențele bărbatului, i se dăruise cu feciorie cu tot. ”Nevasta boierului, că i-a dovedit în fapt, i-a pus ceva în mâncare, povestea oricui naiva de Rica, soră-sa. Mă uit la ea și nu pot să o învăț așa. Când deschide gura pustie eu îi aud vocea, știu că e numai o părere, dar cu închipuirea asta, dacă poți să mă crezi țățâcă, îmi este un pic mai ușor”. Colonelul mergea în fiecare seară la Denci și ieșiseră vorbe. Doctor fiind, primise de la un superior din București un pachet cu medicamente, dar și ordin să se ocupe de ea. Avocatul în casa căruia slujise își folosise influența.

Soldații și curtezanele petreceau de parcă erau singuri, în partea din față a cârciumii. Unul de-al lor adusese armonica, dar cânta atât de repede, încât nimeni nu ținea ritmul sau, poate, nu îi mai interesa. Atenția le era numai la curtezane. Doi soldați dansau urcați pe masă, lovind cu picioarele în sticle și veselă. O fată, să îi potolească le-a întins, într-un gest rugător, mâinile. Unul dintre ei a luat-o în brațe și a început să danseze, iar celălalt se învârtea în jurul lor mângâindu-i pulpele și sărutându-i-le des. Mai ales genunchii. Când curtezana a fost lăsată din brațe, tot pupăciosul, cu destulă îndemânare, i-a deschis, unul câte unul, nasturii de la bluză, sub privirile aprinse ale camarazilor. Curtezana, fără nici o reținere, observând de câți bărbați este râvnită de-odată, s-a întors cu spatele. Cu fiecare mișcare le atrăgea atenția că urmează să se întâmple ceva.

– E drăcoasă rău asta mică, Ilie. O introduci, nu se poate altfel, după cum te uitași, în caietele tale…

– Deloc.

– Ăla pe care-l tocmești, peste o jumătate de veac, să te citească, nu trebuie să știe și de-astea mai deocheate, dar până la urmă lumești? Ori îți e teamă că-l strici? Ilie, nu-l văduvi pe bietul om de o bucurie, nu-i vezi pe rusnaci ce se zbuciumă când văd o sprânceană de muiere. Fie ea, de femeie vorbesc, și mai tăvălită… Dau eu un țoi, în locul lui, dar să nu te împingă ambiția să mă notezi, te compromiți, toată Dobroteasa știe că eu nu put de darnic. Mie să-mi fi lăsat boierul Gheorghiță Bacșiș hanul, vă jupuiam, sigur mai ridicam unul, dincoace, către drum. Ilie, vorbesc singur? De ce te surpași? Ce frumos ai scris crucea lui Ștefan, nici dacă te plătea nu ieșea atâta caligrafie din tine. Mă, de ce taci?

– Mă gândeam.

– Lasă-l dracului de obicei, dacă nu ți-a slujit până acum, nici de aci înainte nu te mai scoate la mal. Să nu uit, când auzim cântecul pentru care zici că i-a cerut Stanca încuvințare părintelui Iftodie? Să nu încurce bezmeticul de Gamotea bătăile clopotului și să iasă mai știu eu ce! Câtă tăcere încape în tine, așa, mai firav cum ești, Ilie! Pe muțenia asta, zău, nici țuica, și e plătită, nu are gust! Unde te gândești atât de adânc?

– La ce ar putea să vină. Moașa Stanca a prevăzut, curând-curând, două întâmplări în Dobroteasa. Prima, plecarea cu mult chin, uite, se știe, aici  fiind vorba de Ștefan. Zicea că pe a doua  nici nu are curajul să o spună.

– Ilie, e greu, mă, să trăiești, fie și numai în închipuire, cum susții, mai multe vieți?

– Mie, nu. E ca și cum ai călători, numai și numai după pofta inimii.  Pe unde te trimite ori te cheamă… Asta nu știu să îți explic, intervine, dacă ești capabil să pricepi,  sufletul omului!

– Acum întreb serios, ia-mă în seamă, îți folosesc viețile ăstea la ceva?

– O văd pe-a mea mai clar!